Pierderea e un altfel de dor

1.7K 174 5
                                    

Prima oară simt mirosul florilor de liliac, iar apoi mă întreb de unde au adus liliac în camera mea? Liliacul nu crește în Ecavastria. Apoi, satinul albastru ce se întindea în valuri cât de departe puteam vedea cu fața pe jumătate îngropată în pernă, părea că se scurge de pe mine cu prima mișcare.

Îmi trag brațul de sub cearșaf. Prea repede. Durerea mă săgeată. Îmi îngheț brațul înlaterarul meu și înaintez cu degetele încet, până ajung la stomac. Buricele degetelor îmi trasează șănțulețul ridicat în relief în piele. E zgrunțuros și lat. O cicatrice cât pentru o lamă de cuțit. Un început de scoarță se simțea, că începea să crească. Îmi frec palma de burta lăsată.

Îmi ridic privirea spre tavan. Grinzi făcute din lemn, probabil fag, chiar nuc? Sunt într-un han de la granița capitalei după cum arată lucrarea camerei. Decorurile sunt lăsate la limita austerității, abia o oglindă pare că dă reflecșie din capătul opus al camerei. Un geam mare la dreapta mea. Vitraliu. Un buchet de lilieci pe măsuța de la picioarele patului. Razele de lumină erau calde, timid prelungindu-se pe suprafața podelei de piatră șlefuită.

Și cel mai important? Era liniște.

Ceva trăise în mine în tot acest timp, iar acum nu mai e. Pulsul și bătaia străină ce venea dinlăuntrul meu nu mai este. Coastele mele nu mai unt împunse și forțate să se despartă una de alta. Bazinul nu îmi apasă pe oasele pelvisului, nimic nu se mișcă brusc de la locul lui, nimic nu e împins dintr-o parte în alat.

Satinul nu e prea eficient cu absorbția de apă. Mai mult mi-am întins lacrimile pe întreg obrazul de cât le-am șters. Las colțul de pătură.

Mă trag în coate. Mă trag până ajung să mă sprijin de tăblia patului.

Îmi ridic palma în lumină. Piele nu-mi pare schimbată, dar mă simt ciudat. Pot respira mai ușor, de parcă nici nu trag aer în piept, de parcă nici nu am nevoie să respir? Îmi pipăi dinții cu limba. Nimic. Aceași treizeci și șase de până acum. Îmi simt printre gingii rezidurile laptelui de mac și ceva pușin mai acru, cred că lămâi. Trag aer în piept și-mi trag dintr-una cearșsaful de pe mine. Picioarele îmi sunt la fel.

Ceva tot nu se leagă. Am prea multe cicatrici pe mine. Cea care îmi trasează mijlocul stomacului și care aproape că îmi ajunge între sâni e singura cicatrice proeminentă, restul sunt abia vizibile. Cât de mult am dormit? Cum m-am vindecat deja? Un an? Am adormit un an întreg?

--Prințe nu puteți intra, vă rog.

Nu apuc nici măcar să clipesc spre strigătele îndepărtate ale Alanei când ușa se deschide. Nu intră cu forță. Nu are de ce. Nu trebuie să facă demonstrații de putere. Trântitul ușilor e doar pentru copii și cei care compensează pentru lipsa a ceva.

Ochii i se îndreaptă spre cicatrice. E primul lucru pe care-l vede. Nu pot să mă mișc nici dacă aș fi vrut să mă acopăr înapoi. Nu e că mă dor toate de parcă abia acum am fost asamblată de zei, ci pur și simplu corpul nu-mi ascultă toate comenziile.

--Tu! Tu și binecuvântarea ta.

Cuvintele îmi ies răgușite și scuipate. Am nevoie de apă.

Își încordează umerii, cămașa de in alb îi modelează trunchiul, de parcă a fost sculptat în ea, și îi urmează fiecare mișcare, lăsând prea pușin din mișcările corpului imaginației. Părul îi e scurt tăiat, acum îi ajunge doar până la umeri, îndeajuns cât să-i atingă umerii, doar vârfurile argintii să se piardă în albul cămășii.

Cine a murit?

Îmi stă pe limbă să întreb, văzându-l în albul de înmormântare și cu părul tăiat în semn de doliu.

O Domnie Însângerată (completă)Where stories live. Discover now