O Domnie Însângerată (completă)

Mi-ai lipsit

Feris se îndepărtase de noi, își luase misiunea de a vedea preoteasa escortată afară din luminiș, ceea ce mă lăsa pe mine singură cu Prințul, la capătul cercului de pecete fără copaci. Puteam să văd din colțul ochiului grupul de bahiri ce înconjurau clarvăzătorii legați, Nicole făcea cercuri în jurul lor și vorbea ceva ce mi-ar fi fost accesibil de auzit, acum că partea daraki din mine a venit la viață, însă concentrarea mea se îndreptate în proporții mari spre cel care era înaintea mea.

--Nu mai sunt consoarta regală.

Dau cuvintele afară dintr-o dată, pentru că primul lucru pe care trebuie să-l faci când în fața unui nobil, în mod special cuiva de viță nobilă este să le amintești greșelile. O pot vedea pe ducesa de Duvnir în spatele minții cum ar fi fost lividă de indignare.

--Nu mai aparțin casei de Duvnir. Nu mai sunt potrivită pentru a purta titulatura.

Iar acum încep să-i recit din legile regatului pe care îl administrează.

--Nu mai sunt Valeriana.

Prințul își trecu mantia peste brațe, făcând viziblă centura de care se agățau câte două pumnale de-o parte și de alta a șoldurilor îmbrăcate într-o arumră fină. În mișcări scurte scoase cu vârful degetelor pumnalul din partea dreaptă. Avea un mâner din ceea ce părea oțel, încrustat cât să pară capul unui cal nechezând.

--Ține-l.

Poți să-i dai cuiva pești sau dă-i unui uneltele prin care să pescuiască și va avea pești pentru totdeauna. Ceea ce-mi oferi când strânsesem mânerul pumnalului era eliberare.

Coada îi se împletici de încheietura mea stângă. Strânse. Mă trase mai aproape.

--Ai ajuns Valeriana prin Elena de Duvnir, dar dacă cea din urmă nu mai există asta nu înseamnă că Valeriana dispare. Nu ești un bloc de casă care s-ar dărâma fără fundație. Ești Valeriana nu pentru că de Duvnirii te-au urcat acolo, nu pentru că eu te-am ales și nici că o profeție venită din străfundurile Vinegrei te-au numit. Ești ceea ce ai devenit prin propriile forțe.

Încă privi sforile ce doar acum câteva clipe îmi legaseră încheieturile, pe față i se contorsionă o expresie de amar.

--Am-

Mă pregăteam să spun orice, orice să sparg liniștea, îmi îndreptasem mâna spre el, dar brusc se întoarse, înghețându-mă pe loc:

--M-ai subestimat. M-ai crezut mai slab decât ei.

Se referea la Duvniri. Un vârtej de vernil se răsucea în adâncuri întunecate, dar furtuna asta era familiară, iar inima îmi bătea mai tare, în întâmpinare.

--Am putut trăi sute de ani fără duci și ducese și averi adunate în generații omenești.

Un râset uscat.

--Nu ei îți conduc destinul.

Îmi simțeam obrajii arzând și mai tare când se desprinse de mine și făcu un pas în lateral. Răcoarea care străbătu spațiul dintre noi mă făcu să tremur.

--Ce ai de gând să faci?

Îmi umezesc buzele și îmi trag gâtul, deschid și închid gura pentru câteva clipite doar încerc să îmi adun cuvintele la olaltă.

--Vreau să-l găsesc pe Cato.

Dădu din cap. Nicio surpriză, nimic ce părea să arate că nu ar fi știut care îmi sunt urmăritorii pași.

--Și apoi?

--Nu știu. Trăiesc și văd ce se întâmplă.

--Vreau să vin cu tine.

WOW.

--Nu. De ce?

Sprâncenele îi umbresc chipul.

--Mi-ai lipsit.

Mă înec cu aer. Îl privesc și nu pot să îi răspund. O senzație de vertij mi se urcă pe brațe, în timpane îmi pulsează cu bătăi franatice sângele clocotit, iar cea mai mică pală de vânt ar fi însemnat gura de aer dătătoare de viață.

--Clar-ăh-clarvăzători?

Îmi arunc degetul undeva în direcția mulțimii adunate. Un zâmbet îi mănâncă la colțul buzelor subțiri, în linie.

-- Vrei să mă ajuți?

--Ah, da? Da!

Dacă se poate, dar asta nu am mai adăugat-o pentru că deja începuse să facă pași spre respectivul loc. Îmi adun simțurile, zei! Revino-ți! și îmi strâng pumnalul mai aproape, pentru că nu aveam vreun loc unde să-l plantez cu siguranță pe corp și să nu-mi tai ceva din greșeală.

Erau patru clarvăzători, recognoscibili după baticurile care le acopereau capetele și tatuajele de pe mâini ce se urcau pe față, până pe sub ochi.

Nicole ne vede apropiindu-ne și se pune în poziție.

--Nu vor să divulge nimic și își reclamă drepturile de a fi judecați sub stema tribului de văzători și nu sub cea a bahirilor.

--Îi vom aduce la palat.

Leviantul spuse într-un ton ce nu lăsa urme de argumente.

--Ceva groaznic se va abate asupra voastră dacă ne trageți între pereții acelui loc!

Clarvăzătorul îmbrăcat în mare parte în mov închis, strigase asertându-și clar poziția asupra ordinului. Își închise fața mică și rotundă, decorată cu simboluri cu multe curbe și onduleuri.

--Ceva groaznic se întâmplă mereu.

Prințul aruncă înapoi.

Clarvăzătoarea din dreapta celui cu argumentul scuipă la picioarele Prințului:

--Nu vorbim cu tine, tot ce vine de sub brațul lui Obusus este groaznic și merită să fie ars în flăcările cele mai albastre.

Oh, fir-ar!

Prințul îmi aruncă o privire, o sprânceană ridicată, brațul întins, așteptând să ies de sub umbra lui, în văzul clarvăzătorilor.

Vorbeau de foc, erau de-a darakilor. Se știa că cei care practicau astfel de viziuni în viitor sau în trecut sau în alte lumi, erau slujitori ai darakilor. Erau singurii zei pe care îi recunoșteau, motiv și pentru care erau mai mult sau mai puțin la marginea societății, atât de ,,la margine" că aproape ce și cădeau.

De ce bruscul interes pentru ei?

--Ce vreți de la ei?

Nicole nu răspunde, ci privește fix spre Leviantul care nu își ia ochii de pe grupul adunat la picioarele noastre.

--Vreau să le găsesc liderul. Am ceva de discutat cu acest ea sau el.

Nu știam că avuseseră când să se organizeze în grupe atât de compacte în cât ai fi putut spune că sunt conduși de către cineva anume. Însă, nici nu puteam să pun informația asta sub formă de întrebare de parcă m-ași fin îndoit de spusele Prințului.

Îmi duc o mână la colierul dat de bunica. Este cald, dar nu cu o căldură a unui material care preia din căldura corpului pe care stă, nu, era un tip de foc străin care ardea în fiecare zimț.

Pășesc din spatele Leviantului, trăgându-mi la o parte pelerina care mă acoperea, mișcare care îmi dezveliră aripile.

--Nu aveam nevoie de dovadă pentru a știi!

Strigătul veni ca o rugă, ca o scuză, aveau gâturile răgușite și capetele brusc le erau așa de aplecate încât frunțile le săpau în coșurile piepturilor.

--Vă preaslăvim, vă preamărim, cea care ne-ați fost promisă!

O vedeam pe preoteasa Salvia în plecăciunile și rugăciunile lor. Mi se întoarse stomacul.

//08.06.2020; 14:04//