O Domnie Însângerată (completă)

10. Chemarea vasalilor

Unul dintre avantajele poziției mele nobiliare, încă de la naştere, a fost controlul pe care îl puteam exercita asupra mea şi a altora. Iubeam controlul şi să fiu în control. Să fiu unica stăpână a destinului meu şi a celor din jurul meu.

Au trecut cinci zile de la acea noapte. Patru de la chemarea consiliului în sala hărților. Trei de când l-am mai văzut ultima dată pe Prinț.

Eram ținută în întuneric deşi ocupam unul dintre cele mai luminate locuri din regat. Precum se ştia, stelele cele mai strălucitoare ascund cel mai pătrunzător întuneric, dar în cazul meu metafora asta devenea ridicol de exactă.

--Strânge-ți mai tare maxilarul şi poate îți vor recunoaşte emoțiile şi bahirii din spatele sălii.

Vocea Prințului era ca întodeaună o şoaptă ce îmi cuprindea întreaga ființă şi îmi făce pielea să vibreze. De parcă aş fi ancorată mişcărilor lui. Nu eram o mare fană a acestei senzații. Prea mă făcea să cred că dacă mi-ar fi cerut să sar aș fi întrebat ,,cât de sus?".

Îmi lăsasem brațele moi pe lângă corp, hiperconștientă de cuțitele mele.

--Anela s-a vindecat. E ca nouă.

Mă uitasem prin sală când o spusesem. Nu la el. Vedeam umerii Anelei cum căzuseră într-o manieră ce arăta atenția asupra conversației dintre mine și Prinț

A auzit ce am spus deşi era la mai mult de două sute de metri distanță de podiumul unde stăteam noi, în mijlocul sălii împărțind aperitive invitaților. Mi-am ridicat vocea destul cât să fiu auzită clar de orice bahir din sala, cât de cât atent spre capul sălii, acolo unde eu și Prințul eram așezați. Reamintindu-le de rănile provocate altui bahir poate ajuta cu șlefuirea unei frici.

Prințul rămase stoic nelăsând vreo emoție să-i traverseze fața. Dar nu mai era vreun loc pentru conversație când clopotele sunară.

Uşile de fier de la capătul sălii se deschiseră. Cei dinăutru se dădură la o parte lăsând un culoar liber pe care să traverseze lorzii. Privirea mi-a fost pentru un moment luată de pe intrarea din fața mea şi îndreptată spre încheietura mea. Acolo unde coada Prințului se încârligase în repetate rânduri. Coada neagră cu un vârf ascuțit ca o săgeată era traversată cu simboluri ce semănau a cercuri şi erau traversare printre solzi. Erau de culoarea cernelii. Dacă n-aş sti mai bine aş spune că e o coadă de dragon sau a unui drac. Mulțimea nu putea vedea printre multitudinea de straturi pe care le aveam pe mine că coada Prințului mă ținea strâns legată de el. De parcă eram nu doi în fața întregii nobilimi, dar unul care înfruntă şi învinge.

Era vorba de război.

Lorzii aceştia au fost chemați la castel pentru a-şi îndeplini serviciul de vasalitate. Aveam sa vedem dacă îşi şi vor duce până la capăt serviciul.

Primul era ducele de Duvnir.

Tata era îmbrăcat în armura trasă cu pietre de jad, verde ce desemna umanitatea lui. În spatele lui veni comandatul său şi doi dintre cei mai buni generali ai săi. Îi cunosteam. Obişnuiam să mă antrenez cu ei. Numele lor deveniseră legende în toată Vinegra.

Un herald păşise în fața Prințului purtând fâșiile verzi şi vişini pe tablă. Arătau câți soldați putea să aducă tata la chemarea prințului. Tăblița avea patruzeci de benzi. Fiecare bandă reprezenta numărul o mie. Tata se opri în fața scărilor tronului. Ochii îi trecură peste mine înainte de a trece spre Prinț. Eram în picioare la dreapta tronului prințului. Lângă el, la stânga lui, era un loc liber. Doar două scaune erau pe podiumul ăsta.

Doua tronuri. Unul ocupat de Prinț. Celălalt urma să fie ocupat de o Prințesă. Aveam să stau pe tronul ăla chiar dacă trebuia să îmi sap si surp drumul cu ghearele spre el.

Heraldul strigă titulatura:

--Ducele de Duvnir, al patrulea după numele său; lord de alianța a tronului, succesor al Viteazului Omuz, al doilea îndreptat spre oraşul de aşezământ al Prințului tuturor.,..

Continuă cu o serie de titluri pe care le ştiam spune şi întors. Le şopteam pe buze fără să observ.

Bleumarinul rochiei de azi îmi făceau părul negru să devină un contrast si mai puternic față de albul hainelor prințului. Era o sfidare şi o manifestare a puterii.Un bahir îmbrăcat în alb era un simbol al controlului şi puterii. Menținerea hainelor curate de orice urmă de sânge însemna putere. Iar prințul emana putere jn jurul său ca o aură ce lumina întreaga sală.

Atâția ochi îndreptați spre noi. Nu mă amăgeam. Eu eram urmărită pentru că eram ceva pentru Prinț. Într-o zi numele de Valeriana va atrage mai multă stupoare şi recunoştință decât întreaga casă regală.

--Lordul duce Duvnir vine în față şi pune sub comanda ficei sale , Valeriana întreaga sa armată.

Îmi stăpâneam cu greu un zâmbet. Întreaga armată era sub mâna mea. Prințul îşi ridică o sprânceană. Vorbi cu mine, fără să mă privească şi prea încet ca să fim auziți. Abia îl auzeam eu.

--Orice ai plănuit cu draga ta familie, soție, îți pot lua acest mic spectacol de putere în orice clipa. Eşti conştientă de asta, sper.

Îmi controlasem respiratia. Nu trădam grabă. Nu trădam furie.

--Lasă-mă să-mi fac un nume,....... soțule. Sunt mai mult decât o față frumoasă.

Aproape că puteam să-i citesc în mişcări răspunsul :"de asta nu mă îndoiesc". Conexiunea asta pe care o aveam cu el mă speria mai mult decât întreg războiul din fața mea. Dacă eu puteam să-l citesc, mai mult ca sigur și l putea să mă citească.

Heraldul îl privea pe prinț de parcă aştepta să cadă cerul la cuvintele majestății sale.

--Prea bine, răspunse Prințul ridicând două degete chemându-i pe următorii în față.

Tata stătea drept, iar oamenii lui păreau să ia putere din poziția sa ridicată şi demnă. Nu la fel se putea spune despre următorul duce prezent în fața noastră.

Ducele de Lilis îşi ținea ochii adânc săpați în pământ. Omul său, generalul său era într-o poziție dreaptă încercând să mai ridice din stima grupului lor. Aveau două benzi verzi. Ceea ce era considerat o adunare respectabilă. Familia Lilis aveau titulatură şi bani, dar nu se comparau cu noi, cu familia Duvnir nici pe aproape. Însă aveau altceva care îi făceau valoroşi.

Prințul le făcu semn fără să vorbeasca. Erau primiți, nimic impresionant, dar orice ajutor era primit.

Monaco nu era cu tatăl lui. Era în grupul consilierilor la baza scărilor care erau prea concentrați în a se menține pe picioare pentru a face orice altceva.

//2018//