O Domnie Însângerată (completă)

50. Era o poveste

Povestea care stă înscrisă în limba daraki pe pielea celui cunoscut ca Leviant:

Din ceruri a fost înaintat, Leviant, prinț ce va deveni al bahirilor pe pământul sărat, cu stele deasupra și rocă presărată pe alături.

Drum de spini i se deschide înainte, trandafiri înfloresc pe unde el calcă cu petale de rubin și străluciri tăioase de obsidian.

A atins frunte cu frații săi și sub ochii creaturilor ce viețuiau și-a ales un tată  și i s-a dat și o mamă. A învățat graiul creaturilor ce se întindeau peste văi, munți și câmpii și se credeau stăpânii peste toate.

Grea soarte se coborâse asupra lor, creaturi ce mor înainte ca măcar să apuce centenarul copilului lor.

Dar Leviant, fiu al stelelor, era rupt, era spart căci în el se afla un gol imens ce se deschidea și o prăpastie se holba, în care cu fiecare grăunte de nisip încet încet cădea.

A cerut îndurare, de la Zeul cel Mare să ia de la el gulerul ce-l sufoca.

L-au încoronat oamenii, s-au cățărat pe umerii lui și i-au stat în poală, erau interesate, iar cât a durat, de om nu a aflat plictiseală.

Dar viața unuia ca el nu are scurtime ca a omului inimă cedândă, ce repede murea, cei pe care o dată i-a legănat în brațe, i-a iubit și i-a sărutat cădeau fulgerător și redeveneau țărână.

A răbdat, a încercat să nu se răzvrătesc împotriva voinței celei de sus, dar într-o zi a fost prea mult și și-a întors obrazul spre Zeul Zeilor și și-a  spus : ,, De ce părinte m-ai trimis pe căi deșarte, să găsesc uitare a durerii mele într-o lume a morții? Aici singurătatea îmi mănâncă și mai groaznic inima, iar oasele mi se deschid în durere. Te rog, tată, ai îndurare".

Iată cum plângea cu capul culcat pe piatra rotundă, cu luna deasupra stând de priveag.

Ceilalți priveau spre cel cu inima deschisă și îl ocărau, îl huleau și îl jigmăneau.

Cum îndrăznește acesta să fie slab? Să plângă? Să doară?

Piei de la ochii noștrii cel ce ești blestemat de către zei. Ce fel de prinț vei fi pentru noi, cei ce nu ne aplecăm în fața furtunilor?

Căci uite cum suferea cel ce nu găsea alinare in singurătatea sa.

Încerca spre oameni să se deschidă, dar tare s-au temut de el, iar de la fața lui au fugit, iar când l-au iubit, l-au iubit prea mult și oasele lui le-au vrut să le mângâie sub pernă noaptea, din pielea lui să-și facă brățări și din părul lui legători.

S-a întors spre cei cu el sânge, dar intre ei nu a găsit dinte ce să nu fie tocit în sărutarea altuia, căci, toți erau bătrâni cât oasele oamenilor și cu toții își aveau alinare.

Dar Zeul cel Mare își iubea copilul, singurul său copil și astfel a ticluit pentru el să dea scăpare din adâncimile întunecate să se urce afară.

Așa că s-a dus pe căi de mii de ani, a căutat în cada celor mai mari în stele și cu reverență au cerut, mâna iubitei .

Cea care a fost menită în stele să stea dreaptă în palatul  său, cea favorită, cea iubită. Zeii Dragoni nu au vrut să audă de o astfel de pângărire, căci ea era fiica lor preaînstelată.

Dar Zeul cel Mare avea o asemenea iubire pentru copilul ce i s-a dat purtare încât vocea miere, capul și l-a plecat, iar atunci dragonii văzând iubire de tată au trimis pe iubita lor, au înscris-o în stele și au lăsat-o să cadă pe pământ.

Leviantul într-o zi, strabătea la pas pământul searbăd, fulgerătoare durere l-a mistuit in coșul pieptului.

De durere s-a prins de trunchiul  copacului, suflarea să și-o prindă. Pădurea era în liniște de vietăți ce au glasuri mărunte, când dintr-o dată auzi țipătul unei fetițe.

Cu păr vâlvoi, negru de abanos, cum numai în povești întâlnești, târa după ea o sabie de lemn, după ea fugind un băiat.

Inima Leviantului i s-a prins între coaste în bătaia ei. Că  recunoștea în osul de fetiță  un monstru ce semăna la arătare, când fetița și-a intors ochii spre el, a văzut în a ei ochii palizi monstru de-o asemănare .

Multe zile bahire, ani omenești, nu au trecut până când a văzut-o din nou, la adunarea jocurilor naționale, a încununat-o învingătoare și  atunci, monstrul ce dormitează în ea i-a zâmbit.

El fața si-a întors-o de frică a ceea ce a ajuns să se împlinească după atât amar de așteptare.

Până ce sânge s-a scurs și coroană a căzut, iar oamenii și bahiri deodată strigau pentru o consoartă.

Căci se auzeau la colțuri de stradă profeții vorbind despre ceea ce e preaiubită și toți voiau să o vază de-a dreapta lui.

Căci ceea ce s-a înscris vine să se împlinească, dar întârzie să apară, soarta lucrează în alte planuri decât cele pe care le pot numi oamenii sau vedea bahirii.

În cercuri se învârte privirea celui nesătul și disperat ce inima îi bubuie de necaz și vrea ascultare.

Singur e și durerea e prea mare. E prea mult oare să ceară pe cineva alături?

Și oare e de necrezut că atunci când perechea îl găsește el să se teamă de măreția ei?

Căci el știe cât de nedemn e de această arătare, dar și așa nu va avea să o slăbească din legare, căci singurătatea doare.

Cât de crud va fi el oare pentru că iubește? Oare nu oamenii sunt cei ce mângâie oasele străbunilor lor și se omoară din plăcerea amintirilor de odinioară?

#24.01.2018