O Domnie Însângerată (completă)

Porunca lui, legea noastră

Mă agățasem cu ghearele de zid. Eram aplecată peste un genunchi, sprijinită cu cealaltă palmă de podeaua de marmură. Îmi trasem umerii în spate, în încercarea de a înfuleca cât mai mult aer, înainte de a ieși înspre pavilion.

Aveam răni.

Nu eram în starea cea mai potrivită să mă arăt în fața ducelui și ducesei. Hainele mele îmi stăteau legate pe mine numai prin câteva noduri strânse în părți cheie. Atât apucasem pe drumul pe care îl luasem înspre curtea interioară.

Simțeam privirea unuia dintre gardienii prostați lângă stâlpuri. Oare făcea un pariu în mintea lui dacă am să reușesc să mă ridic în două picioare fără să-mi vărs mațele pe marmura atât de sârguincios curățată?

Îi simțeam prezența Leviantului. Între mine și el era un zis și o distanță mult prea mică pentru a nu-i citi sobrietatea. Focul torțelor de mult se stinsese, nu se auzea ciripit de păsări, deși cerul era senin și soarele cald. Nicio pală de vânt. Erau semne după care cineva care cunoștea natura bahiră s-ar fi putut ghida ca să identifice când una dintre respectivele creaturi era în apropiere.

Erau străini pământului din care oamenii își lăudau proveniența, ca atare același pământ se comporta bizar când îi avea pe bahiri. Cu cât un bahir era mai puternic, cu atât pământul se forța mai tare să-l integreze.

Pentru Leviant era de parcă însăși aerul se desfăcea pentru a-l acomoda, umbrele se urcau diferit peste orburile de lumină, animalele deveneau ca fermecate, când nu erau destul de inteligente sau de în tandem cu instinctele primare ce le-ar face să fugă în fața unui prădător de dimensiuni mari.

Îmi dădusem capul pe spate. Îmi trasem degetele prin lanțul dat de Husa-daraki. Îmi fierbea pielea. Era bine venită distragerea.

--Aveți nevoie de ajutor?

Nici nu voiam să mă întorc. ,,Nu"-ul îmi era atât de pregătit pe buze încât aproape că l-am lansat în aerul ce vibra.

Dar,

Mă uitasem peste umăr. Îmi bătusem și genele, îmi umezisem buzele. Îmi aruncasem brațul în aer mișcându-mi nerăbdător degetele.

--Însoțește-mă.

Își prinse viziera mai bine, lăsase lancea și mă trase pe brațul lui, în două picioare în stânga mea. Îmi bătusem hainele ce-mi ajungeau până la genunchi. Gardianul își păstrase postura, fără să adauge vreo întrebare suplimentară.

--Nu face pași mari.

Sau aș fi putut să cad în nas. Nu purtam încălțări. Pilea mă ardea pe oase. Răcoarea pământului și pietrei de sub tălpi îmi ținea capul pe umeri.

Pavilionul era înecat în vița de vie și iedera care erau într-o competiție de a acumula cât mai mult spațiu peste stâlpii groși, uniți într-un acoperiș de lemn ornat, ce adăposteau o masă largă și mai multe locuri, momentan ocupate de trei dintre cele mai vicioase și periculoase ființe ale Vinegrei.

Leviantul se întoarse primul.

Nu contează ce ai pe tine. Nu, atât timp cât știi cât de sus să-ți ții capul și cât de aproape îți era lama de palmă.

Ducele de Duvnir își încruntase fruntea. Întreaga față îi devenise tulbure. Nu spusese nimic. Ducesa de Duvnir se ridicase în picioare, surprinsă în venirea mea neanunțată, se reașezase după câte clipite.

Leviantul se ridicase și din doi pași era de-a dreapta mea, brațul întins.

Dacă gardianul avea să facă vreo mișcare bruscă, Prințul putea să-l și pună la pământ în câteva mișcări, la ce atent îi urmărea fiecare mișcare.