Stele spulberate

1.6K 177 7
                                    

Regele și Regina Vinegrei. Așezați pe tronurile lor din marmură, capete de șerpi se încolăcesc pe marginea mânerelor, în jurul spătarelor, formând guri de dragoni gata să înghită întreaga sală a tronului, în toată imensitatea ei.

Atât de lată precum deșertul din sud și de lung cât fluviul ce desparte regatul, atât de înaltă încât îi face rivalitate Zidului De Est.

Luminată de vitraliile imense ce din tavan în podea prezentau întreaga istorie a Vinegrei de la începuturi până în prezent. Cum te apropiai de picioarele scărilor ce duceau spre tronuri, cu atât ajungeai mai departe în timp, pănă la creația lumii.

Eram și eu într-un vitraliu. Ultimul pus, atât de aproape de intrare încât era ușor de omis, eram reprezebtată cu mâinile strânse în jurul mijlocului cu capul aplecat, bărbia în piept și ochii lăsați atât de pios în jos. O rochie vișinie mă umbrea făcându-mă să par mai mică dacă era posibil. Eram o repreznetare a umaitâții și a unei consoarte. Mică, fragilă în nevoie de apărare.

Drumul înaintea mea se eliberează. Cavalerii de ceremonial s-au îndepărtat lăsând cale liberă între  noi și tronurile deasupra noastre.
Sala tronului era plină. Gigantică cum era, dădea pe afară de ființe adunate la procesiune. Oficializarea uniunii dintre Prinț și mine de către capetele cele mai mari în regat.

Nu voiam să fiu aici.
Aș fi fost călare și în drum spre Galadia dacă ar fi fost după mine. Rochia mă strângea. Gura îmi era uscată. Stomacul mă durea, se închega dureros. Umărul bandajat îmi pulsa cu durerea de ieri.

Cu greu îmi puteam ține capul ridicat. Dar totuși o făceam. Trebuia să-mi duc misiunea până la capăt. Să-mi joc rolul pănă la final.

Leviantul era o prezență la dreapta mea. Avea masca ornamentală de ceremonii pusă. Impecabil îmbrăcat, tras ca prin ac. Era silențios, dar prezent. Toate privirile curții erau îndreptate spre mine, doar pentru că le era prea frică să zăbovească prea mult spre Leviant.

Părea îndeosebit de fioris astăzi. Îi mai trebuia un cal și o sabie în mână și ar fi fost reprezentarea fidelă a  Războinicul.
Ceremonia curge prin fața ochilor mei. Aș fi putut fi un bazorelief în perete pentru cât de vie mă simțeam în acea clipă.

Cuvinte au fost schimbate. Cadouri s-au adus preoteselor lui Obusus, Leviantul m-a sărutat pe obraz, iar eu l-a rându-i i-am sărutat inelul de pe mână.

Aplauze. Aplauze. Fast.
Deschiderea banchetului.
Parcă am dansat?

Totul pănă ce reușisem în sfârșit să-mi găsesc un colț de liniște. Un balcon mai retras, neluminat ce dădea spre una dintre intrările interioare ale palatului.
M-am lăsat să cad pe băncuța de piatră. Oasele îmi erau atât de grele, iar rochia asta nu-mi făcea viața mai ușoară.

,,O binecuvântare", a spus Leviantul.
Da, dar nu a zeului care trebuia.
Nu puteam realiza. Nu puteam simți încă ce va însemna alungarea din casă. Aș putea să mă arunc de pe balcon, iar impactul nu va fi prea mare. Nu mai pot simți ceva.
M-a dat afară. De tot. Va trebui să negociez termenii de rupere. Voi fi singură. Voi fi singură.

,,Bahirii nu pot avea copii. Ce ai crezut?"

Cât de proastă am putut fi. Cât de credulă, să nu fi văzut ce era în fața mea în tot acel timp. Normal că bahirii nu puteau avea copii. De ce eu aș fi fost excepția?

--Pentru cine plângi?

Tresalt și mă lipesc de perete. Poate mi s-a părut.

--Valeriana?

Iese dintre perdele ce fluturau ușor în vânt. Masca într-o mână. Ochii verzi îi străluceau și mai mult cu lumina lunii ce se reflecta în ei. Îl făceau aproape hipnotizant. Un adevărat prădător.

Nici nu trebuia să-și urmărească prada, că îi cădeau direct în transă.
Îmi verific obrajii. Umezi. Îmi îndepărtez masca. Mă șterg pe sub ochi, atentă să nu stric machiajul la care Anaela a muncit atât de mult.

--Prințe, nu v-am auzit.

Lasă-mă în pace.
Străbate lățimea balconului și se sprijină de marginea balustradei.

--Priveliștea e cu adevărat înălțătoare.

Erau grajdurile cele ce se vedeau de pe balcon. Nu am zâmbit sau râs la mica lui glumă.  Voiam să fiu singură nu să întrețin spiritul comic al situației.

--Ar trebui să te ridici mai presus. Absența ta va fi remarcată.

Și a ta. Doar el e Prințul, nu eu.

--Am fost pus la curent cu ultimele noutăți.

Aha, voia chiar acum să vorbim despre asta? Bine. Cu cât mă spăl mai repede pe mâini de ei cu atât mai bine.

--O să divorțăm? Când?

Își ridică sprâncenele, buzele sale formară un mic ,,o".

--Aș spune că pari de-a dreptul nerăbdătoare, de nu aș ști mai bine.

--Nu putem avea un divorț.

Ah.

--Pentru că nici nu suntem căsătoriți. Nu în sensul oficial. Ești o consoartă. Nu regină.

Desigur, în tot acest timp am fost doar o consoartă. Nu aveam nicio pretindere adevărată la tron.
Mariajul presupus care a avut loc era mai mult o formalitate. Un mod de a readuce oamenii pe un plan de putere în regat.
Cum mi-a spus tata? Ah, da ,,nătângă".
Încerc să-mi calmez vâjăitul din cap destul cât să pot forma câteva cuvinte clare.

--De ce m-a momit Zeul Obusus?

Leviantul își întinse brațele de-o parte și alta a balustradei.

--Căile Lui nu-mi sunt cunoscute, însă pot să-i întrebi preotesele. Precum ai văzut sunt și ele la banchet.

Făcu un semn cu capul spre ușa balconului.
Puteam discerne câteva semne, cuvinte din limba dragonilor care se întindea pe lungimea gâtului său.

--Îmi petmiteți o întrebare?

Dădu din cap, oftând.

--Spune, Valeriana. Ce este?

--De ce ești însemnat în limba dragonilor dacă Zeul Obusu ți-a lăsat însemnele.

Un zâmbet i se așterse pe buze. Inima mi se chirci. De parcă eram un biet copil care învăța alfabetul.

--Zeul Mare e un dragon înlăuntrul său. Scrierea dragonilor este limba lui mamă.

Nu puteam să pomenesc de Zeii Dragoni. Coroana pedepsea cei care se închinau zeilor falși.

--Surprinsă? Nu ar trebui.

Nu.
Nu ar trebui, dar spre ușurarea mea nu continuă. Se desprinde de margine și se apleacă spre mine.

--Haide.

Îmi pun măna în palma lui. Mă ridic și-l urmez înapoi în sala balului.

O Domnie Însângerată (completă)Kde žijí příběhy. Začni objevovat