O Domnie Însângerată (completă)

Iluzii savuroase

Adevărul era că nu voiam să mă întorc la Zidul de Est. Îmi frecasem cotul, acolo unde mi se întindea o cicatrice lungă cât brațul. Vedeam în fața ochilor cum se ridica piatră și lemn legat de pământ, lut galben pe care erau împinse țepușe. Vedeam marșul soldaților, șchiopătatul din mersul lor, care le trăda răni atât de adânci încât oasele le scrâșneau în protest pe sub piele. Era frigul care te lua pe sub dinți și îți împungea limba atât de tare până nu-ți mai dădeai seama dacă erai tu cea care o mușca sau era gheața care se infiltrase în corp.

Ducesa de Duvnir îmi făcuse semn. Sala se golise încetul cu încetul după ce ședința se încheiase în favoarea războiului.

Îi făcusem semn lui De Șaha să rămână pe loc. M-am deplasat câțiva pași înspre balustradele balconului care dădea spre una din curțile interioare.

Ducesa avea părul prins și rochia i se ținea într-o croială destul de simplă cât să-i lasă loc de mișcări bruște și exacte ce ar fi implicat un picior în gură.

--Ducesă.

--Valeriana.

Avea buzele strânse. Avea umerii încordați. Se vedea în felul în care își ținea o palmă în cealaltă palmă. Nu purta mănuși, iar pielea lucrată a unor mâini obișnuite cu munca grea făceau un contrast puternic peste materialul de brocart și lucrătura în satin.

--De ce te-ai oferit? Vrei să ne arăți ceva? Este o pedeapsă pentru mine și duce?

Izbucnise, dar nu mă așteptasem ca subiectul acesta să fie cel pe care l-ar fi ales. M-am ținut pe loc, deși instinctul de fugă îmi fluiera în urechi.

--Nu totul se învârte în jurul vostru.

Dar eram o ipocrită. Lumea mea erau ei, sau cel puțin au fost până ce mi-au arătat că nu ei nu mă considerau centrul galaxiei lor.

--Spune-i Prințului că te retragi. Că nu vei deschide tu lupta.

Vocea ei devenise urgentă, mă asalta. Asta venea din partea aceleași femei care mă antrenase în primul rând pentru a conduce trupele casei.

--Să-ți amintesc că am fost generalul casei?

--Să-ți amintesc că generalul stă în spatele trupelor?

Scuipase cuvintele printre dinți încleștați. Făcuse un pas înspre mine. Aripile mi se deschiseră. Se oprise. Trase aer în piept. Vizibil. Încerca să mă calmeze. Să mă asigure că nu mă va ataca.

--Motivul pentru care ești într-o poziție atât de înaltă este să și stai în viață destul de mult timp cât să o ocupi. Dacă te arunci cu capul înainte să faci treaba de la soldat până la general, cui îi mai va rămâne să lupte războiul acesta alături de tine?

Clipisem des. Îmi deschisem și închisem gura.

--Mă acuzi că aș monopoliza lupta? Că iau toate asupra mea?

Eram nedumerită. Unde voia să ajungă? Și de ce îi păsa? Se activase în ea un fel de rămășiță de instinct matern? Mai aveau alte planuri pentru mine? Nu renunțaseră de tot la mine?

Uram cât de mult mi-aș fi dorit ca ultima parte să fi adevărată. Uram cât de mult puteam să gust speranța pe vârful limbii.

-- Nu înțelegi, încă ceea ce ești, ceea ce reprezinți.

--Un daraki?

Dăduse din cap, clar dezamăgită că nu puteam să-i cuprind adevăratul sens al cuvintelor, care păreau să vină de undeva de departe, dintr-un trecut care o depășea. Era de parcă trăgea cuvinte din fântâna istoriei. Avea să mă înece în ele.

-- Nu ai cum să înțelegi secole de istorie umană cuprinse în câțiva ani de exerciții. Nu poți să înțelegi ce se sapă în inima oamenilor când văd o pereche de aripi umbrind pământul și venind deasupra lor.

Gustam ceea ce îmi servea. Era un discurs față de care eram familiară. Nu lăsa vreodată să ai toată puterea la vedere. Vor veni alții după tine să te subjuge, să te domesticească pentru propriile lor nevoi, vei fi o unealtă.

--Cred că am trecut de acel moment în care să-mi fie frică de ceea ce sunt.

--Nu ai idee ce ești! Tocmai asta încerc să-ți explic. Te joci cu monede ale călor valoare nu o știi.

--Ce pot să fiu? Un daraki? Valeriana? Fosta voastră moștenitoare?

Era un ecou spart pe care îl simțeam vuind în spatele craniului.

--Nu. Ești cea care a căzut de atâtea ori și de fiecare dată, împotriva unor sorți potrivnice, s-a ridicat și mai sus.

Întinse un deget, dintr-un pumn strâns întrebtându-l spre mine.

--Independența ta, felul în care înaintezi fără să depinzi de cei din jur, te face o țintă, te face să pari cvea mai mult decât poate ești în realitate. Te face să pari invincibilă.

Mi se făcuse gura uscată. Tot ce zicea nu suna a compliment. Suna a amenințare.

--Sunt povești. Cât am călătorit Vinegra în lunile astea, s-au format povești despre Consoarta, despre luptătoarea, despre darakiul îmblânzit, despre Salvatoare.

Brusc, îmi veneau în minte cuvintele Leviantului care spuneau de puterea impresiei. Despre planul lui de a mă transforma într-o zeitate.

--Puterea este o iluzie, îi spun, nu este asta ce ți-ai dorit să obțin?

Se dăduse în spate, privindu-mă din cap în picioare.

--Nu așa. Așa ceva nu mai poți controla. Ceea ce ai luat în brațe te depășește.

--Mă voi descurca.

Mereu am făcut-o. Este asta sau să stau cuminte așteptându-mi moartea.

Își mijise ochii.

--Desigur. Nu mă asculta. Ce știu eu, până la urmă?

Era o provocare. Simplă și evidentă ca ziua bună.

Trebuia să plec. Nu mai puteam să stau aici și să îi iau comentariile. Aveam un război de purtat. Aveam nevoie, acum mai mult decât oricât de iluzia, chiar și prostească, că orice mi-aș propune aș reuși să duc mai departe.

--Am să plec, acum.

O anunțasem. Își plescăi limba în gură, nu spuse ceva numai după ce era aproape ieșită de pe balcon:

--Dar cel mai tare să-i frică de bahiri. Ceea ce flămânzesc cu adevărat nu este sânge, ci putere.

--Nu am putere.

Dar negația era slabă, iar ea căzuse mai mult dintre un perete de dinți strânși. Îmi relaxasem brațele.

--La revedere, ducesă.

--Valeriana.

Făcuse o plecăciune. Mă întoarsem cu spatele la ea și mă afundasem înapoi pe holul slab iluminat.

//22.00; 28.07.2020//