O Domnie Însângerată (completă)

Galeria de sânge

Fusesem atât de obosită, de stoarsă de puteri încât îmi închisem ochii înapoi de cum îmi lovise capul creanga de copac. Respirasem cu greutate. Îmi aveam limba prinsă între dinți. Nu voiam să adorm. Dacă riscam să mă întorc la Obusus?

În ceața care îmi acaparase corpul o tăietură mă făcuse să-mi deschid ochii larg. Recele ghearelor alungite din brațe purtătoare de solzi îmi invadaseră globul de căldură al corpului meu.

Îmi înecasem un țipăt la timp cât să lovesc cu talpa piciorului creatura ce avansase din ce în ce mai mult pe trunchiul copacului. Nu era singura. Mai erau! Iar eu adormisem cu un nor de creaturi șiroind pe sub mine. Se adunaseră atâtea încât începuseră să se urce una peste alta. Ajungeau să se încurce cu ghearele în crengile copacilor. Una dintre ele ajunsese atât cât să-mi zgârie gamba. Dacă ar fi fost gâtul meu în loc de picior?

Creatura nu se lasă mult timp până se scutură și se prinde în lemnul trunchiului. E de neoprit. Vine din nou spre mine. Nu am destul de mult spațiu cât să o lovesc cu putere.

Îi trântesc un pumn în bot. Alunecă de pe creangă, dar nu înainte de a mă atrage și pe mine. Alunec mai jos în coroana copacului. Mai aproape de coșmarurile de jos. Cu genunchi tremurânzi încerc să mă arunc destul cât să mă prind cu pumnii de creanga de deasupra mea.

În mijlocul mișcării medalionul începe brusc să ardă. Singurul semnal, înainte ca săritura mea să se transforme în cădere.

--Am așteptat atât de mult momentul ăsta.

Mă înșfăcase. Mă trase de haină drept în picioare. Tremuram. Ochii Husei-Daraki se ciocniseră de ai mei.

--Cine te crezi?

Scuipase printre dinți. Clipisem des încercând să cuprind cât mai multe dintr-o dată.

--Daraki? Valeriana?

Ce voia de la mine? Mă pișca gamba. Mă ustura pielea pe mine de parcă am fost supusă unei băi în apă sărată după o luptă în arenă. Aveam lacrimi la colțurile ochilor.

--Nu. Ești o insolentă. Ești o obraznică.

Mă lăsase să cad. Aterizasem în fund. Eram pe ceva moale. Nu podea. Îmi vâjâia capul. Nu sunt în sala tronului a lui Obusus. Sunt în galeria lui Hussa-Daraki. Cumva, noul cadru nu mă liniștea. Aproape că voiam să mă întorc în ungherul întunecat din sala lui Obusus.

Erau tablourile acelea oribil de glorioase, din nou. Ramele aurite și strălucitoare în care erau încadrate pânzele erau atât de greu de ignorat. Oriunde îmi întorceam capul dădeam de un alt tablou. Era un tribut adus tuturor copiilor ei. Toți cei pe care îi omorâse în vreun fel sau altul. Era ceea ce păstrase din ei.

Hussa Daraki ocupase un alt scaun în fața mea. A fost momentul când am realizat că și eu sunt așezată pe unul. Un scaun dubios de confortabil. Probabil îmi va face pielea să cadă de pe oase când nu voi fi atentă. Poate confortul este o mască pentru a mă lăsa să mă acomodez cu iluzia unui bine. Sunetele de alarmă îmi țiuiau în urechi.

--Cine a dat ordinul să te bagi înainte în fața monștrilor ălora? Cine te-a pus să-ți areți adevărata formă?!

Continua să țipe. Se simțea ca cioburi ce zăngăneau în conserve de metal. Nu îi dădusem un răspuns. Încă ochii încercau să se adapteze îndeajuns mediului cât să cuprindă împrejurimea.

Era un portocaliu care îmi atrăgea ochiul. Un tablou care părea să strălucească în lumina artificială compusă de Hussa-Daraki. Îmi găsisem ceva putere în brațe îndeajuns de mult cât să mă împing de brațele scaunului în două picioare. Mai mult am șchiopătat până la ramă decât am mers.

Ghemul din stomac care continua să mă strângă îmi confirmase presentimentul. Era de rău. În vârtejul culorilor, în movul lustruit și în portocaliul strălucitor se învârtea chipul celui pe care îl denumisem ,,tata" de la naștere. Era înconjurat de brațe cu gheare și colți tociți și solzi ciobiți care se ridicau și-l înconjurau de la picioare înspre pieptul său plin de zgârieturi. Ochii îi erau luminați cu voință, iar maxilarul îi era strâns în determinare. Pumnul ținea paloșul cu vârful înfipt în craniul unei dintre creaturi.

Începusem să respir foarte repede foarte brusc. Trăgeam aer din piept și nu puteam să mă opres. Îmi pusem palma peste piept. Inima îmi bubuia atât de tare în cartilaj. Încercam să mă opresc.

Unde era tata? De ce apărea ducele de Duvnir într-un tablou?

--A depus o luptă onorabilă. Moartea lui nu va fi uitată.

Aveam doar răcoarea. Aveam doar gheață care se lăsa să alunece de-a lungul spinării mele. Brațele mi se simțeau moi, iar gura atât de uscată că simțeam gust de fiere ridicându-se în jurul gingiilor.

--Nici o acțiune nu trece fără o reacțiune. Pentru fiecare faptă există o consecință.

Își menținuse vocea mai blândă. Era goală de țipăt. Era și răgușită, poate de aia. Îmi unisem palmele și le pusem la gură. Respiram înăuntru și înafară. Încercam să mă fac să număr de la unu până la cinci. Ceva, orice care să mă ajute să redobândesc control. Cinci, cinci, cinci, patru, aaaa, trei—

--Nu trebuia să vă ocupați de portaluri. Nu ați primit nici un ordin despre portaluri. Știa foarte bine asta.

Se adresa tabloului. Feței cuprinse pentru totdeauna în chinuri pe pânza proaspăt uscată. Doi, doi, doi. Reiau, Cinci, patru, doi, nu, trei, doi-

--Câteodată, copilul uită cine este puterea în familia asta. A trebuit să-i reamintesc.

O spuse ca pe un fapt. Ca pe ceva atât de simplu ca ,,soarele răsare dimineața". Tata, ducele de Duvnir nu a vrut să se ducă la portal. A spus că nu are rost, că nu e o decizi bună. De ce nu mi-au spus?! Unde era mama? Cu ea ce s-a întâmplat? De ce nu au insistat mai tare? De aia nu au mai ajuns la Zid? Pentru că au fost omorâți?

Ce am făcut? În tot acest timp au avut atât de mare dreptate să nu se încreadă în mine, să mă dezmoștenească când au făcut-o!

Eu eram cea care avea să-i distrugă.

//10.36; 04.08.2020//