O Domnie Însângerată (completă)

Coșmarurile pe care le împărtășim

Era foc și apoi nu am mai văzut nimic printre flăcări. Undeva în depărtare auzeam strigăte. Pocnete de lemn despicat.

--Oprește-te.

Mama țipase. Avea în poale craniul ars al unei dintre surori. Fundele roz nu-i arseseră de tot. Avea lacrimi ce-i pătau obrajii furioși pictați cu roz. Striga jale cu gura larg deschisă.

--Acesta numești tu control?

Hussa-Daraki avea o gheară peste umărul meu. Mă întoarsem spre ea și în fața ei îl văd pe tata. Scuipă la picioarele mele, acolo unde focul susură în protest și flăcările se măresc. Aripi negre se deschid la spatele lui. Avea sabia scoasă din teacă și se îndrepta direct spre mine.

--Te va ucide. Ești slabă.

Hussa-Daraki îmi atinse urechea cu buzele ei, îm mângâiase obrazul, răcoarea se simțea din solzii ei.

--Oprește-l!!

Îi strigasem, pentru că nu puteam să-mi mișc picioarele, nu puteam să fug din calea tatei care venea să mă spintece. Era ca o cometă. Era de parcă îmi vedeam propria moarte inevitabilă, cu picioarele scufundate în moloz care picura, între flăcări care îmi despicau pielea, îmi căutau venele. Ceva striga în mine, ceva cu gheare și aripi voia să iasă afară.

Mă răstisem, încercasem să mă arunc în vârtejul de flăcări sau să mă las mai repede scufundată în moloz, să mă înec în pământ decât să simt sabia tatei în stomac.

--Unde îți este controlul?

Hussa-Daraki sâsâise cu mâinile sub bărbie, cu privirea senină, contempla fuga tatei cu aripi ce băteau o furtună în spate, cu sabia sclipind și vuind furtună.

--Fă ceva!

Plângeam?

--Fă ceva!

Îmi țipase înapoi, iar de data asta și mama i se alăturase lui Hussa-Daraki în strigăt.

***

Eram în forma de daraki. Aveam ghearele scoase, aveam aripile la vedere, aveam colții și aveam cenușa care să-mi dovedească urmele pe care le lăsase coșmarul meu în realitate. Zgâriasem piatra balconului, ridicându-mă în două picioare, de ghearele de la picioare se prinseră două cârpe.

Cârpe?

Nu. Hainele în care mă dusesem la culcare. Îmi privesc tot corpul acoperit de un strat de solzi, de parcă aș fi îmbrăcat un costum între făcut din solz din cap până în picioare. Îmi ating brațul. Auch! Erau sensibili la atingere. Și ardeau. Mă întorc, cu o oarecare greutate în stomac. În numele Hussei-Daraki, sper că nu am ars întreaga cameră.

Trasem perdele la o parte, care poartă găuri mari de arsuri și care flutură în briza dimineții. Câteva raze timide intrară în încăpere, destul cât să văd patul răvășit, căzut de pe picioare, o urmă imensă de arsură fix în mijlocul său.

Mă apropiasem mai tare de pat, când mă împiedicasem de ceva. Nu ceva, ci cineva. Nicole de Șaha mă prinsese de gleznă și mă învârtise lovind podeaua cu putere. M-am tras pe coate și am prins-o într-o forfecare cu picioarele, eram deasupra ei. Dar a fost mai rapidă. Vârful de metal a unui paloș bine ascuțit își făcuse simțită prezența spre stomacul meu.

--Bună dimineața, doamnă.

--De Șaha.

--La raport.

--Eliberează-mă.

Își lăsase corpul să se relaxeze. Lama căzuse cu un clinchet. Mă ridicasem de pe ea. Când îmi trecusem piciorul peste ea lovisem întră-o găleată, în una dintre gălețile întinse în jurul nostru.

--Să înțeleg că ai avut ceva muncă noaptea trecută.

Nici un strop de apă nu mai rămase în găleți. Nici în cameră. E evaporase. Cât de mari au fost flăcările?

--A fost mai bine după ce domnia sa s-a mutat pe balcon. Atunci am putut să arunc cu apă doar când flăcările ajungeau la marginea camerei.

Îmi arătase linia ușor trasată dintre cameră și balcon prin ceața neagră de cenușă ce se prelinge. Îi urmărisem gestul mâinii. Lipsea din rapiditatea cu care eram obișnuită în ce o privea.

--Te-ai ars?

Mă simțeam vinovată. Era responsabilitatea mea. Nu știam că asta puteau să facă coșmarurile mele.

Își trase brațul și și-l acoperise cu cealaltă mână. Halală treabă de a se ascunde pentru că mai bine vedeam găurile provocate de arsură în țesătura materialului.

--Îmi, îmi pare rău, De Șaha.

Dăduse din cap în semn de nu.

--Nu este vina dumneavoastră. Toate începuturile sunt grele.

Dar nu așa. Așa nu era acceptabil. Îmi trecusem degetele în jurul lanțului. Pulsa cu putere. Acum aproape că voiam să fiu adusă la Hussa Daraki, să mă pună prin torturile ei, prin antrenamentele ei. Măcar acolo nu răneam pe nimeni. Îmi închisem ochii pentru câteva clipite.

Când îi deschisesem, în fața mea tot o cameră pe jumătate arsă se arăta și o De Șaha cu sprâncenele încruntate, poate prinsă în încercarea de a mă citi.

--Prințul știe de asta?

--Aa, majestatea sa, a fost cel care a aruncat prima găleată de apă în cameră. A plecat înainte să vă treziți.

Îmi strânsesem pumnii. Au fost doi în cameră cu mine și nu numai că nu m-am trezit, dar am provocat un întreg incendiu pe care ei au trebuit să-l oprească totul în timp ce eu dormeam?

--Mi-a zis să nu vă spun. Mi-a zis că veți reacționa așa.

--Așa, cum?

Își lăsase privirea în jos. Ca o nebună, cu siguranță, că nu puteam să fiu dată exemplu în nici un manual de etichetă.

--Scuză-mă.

Îmi căutasem o rochie cu cordon sau un halat, orice care era destul de larg cât să nu simt materialul prea strâns peste solzi, dar destul cât să-mi acopere forma.

--Care este tema zilei?

--Prințul vă așteaptă în sala hărților. Se fac planuri în ce privește Ecvestra. Au venit mesaje.

--Ce fel de mesaje?

Găsisem un halat verde spre galben cu flori ce păreau a fi margarete, ce curgeau de pe umeri în josul călcâielor ca o trenă aranjată.

--Nu mi s-a raportat.

Am ridicat o sprânceană, privind-o peste umăr. Avea ochi și urechi în tot castelul.

--Regele vrea să închidem granițele Vinegrei. Numărul creaturilor a crescut foarte mult. De când ați plecat de la palat.

--Care palat?

--Acesta. De când ați plecat, numărul s-a dublat. Tot mai mulți refugiați se înghesuie la granițe. Din cauza asta apar probleme cu resursele de mâncare. Sătenii au fost alungați din propriile sate de cătrea ecștreii care îi depășesc în număr. Soldații noștri sunt mult prea ocupați cu luptele ce se dau la granițe pentru a ține creaturile departe de granițe pentru a vedea de refugiați.

--Care e poziția Prințului?

Încercasem să nu zvâcnesc prea mult când mi-am strecurat picioarele într-o pereche de balerini de piele. Nu avea nici un rost. Nu-mi puteam face ghearele să se retragă, iar umerii mă dureau așa de tare de la greutatea aripilor, că abia îmi găseam echilibru destul în torace, cât să respir. La naiba! Am lăsat balerinii pe podea. În picioarele goale, deci!

--Vrea să pornim un război împotriva creaturilor. Să ajungem până la sursa care le produce.

Hmm, prea riscant, mult prea riscant pentru gustul regelui sesizasem în timp ce îmi trăgeam picioarele pe marmura holului. Făceam pași săltați înspre camera hărților și o auzeam din spate pe De Șaha cum se străduia să mă prindă din urmă fără să alerge.

//23.07.2020; 18.51//