O Domnie Însângerată (completă)

5. Nu e al meu, e al nostru

Le auzeam complimentele false şi ovațiile forțate.

Fuseseră atât de multe pretendente la titlu.

Fiecare invitată din sala asta ar fi avut o şansă să ajungă în familia regală dacă ar fi fost aleasă în locul meu.

Iar acum vin şi îmi săruta mână.

Dacă ar putea ar scuipa otravă mi-ar unge intestinele cu saliva lor.

Ochii lor îmi urmăresc fiecare mişcare. Ochii de bahir, calculați și reciochii de om; perseverenți și agili. Toți se închină, acum, în fața a aceea ce am devenit, Valeriana.

Privesc de la înălțimea podiumului, sala de bal, plină până la refuz, balcoanele în nivele puse, în patru etaje până la tavanul cupolă, pline și ele, de supușii nobili veniți să închine respect în fața Prințului lor. Toate aceste creaturi, letale în felul lor, instruite în felurile crude ale curții regale de a fi, toți se închină, în fața mea.

Însă știu planurile ce se ascund în spatele unui zâmbet bine plasat, unui compliment dulce. Nu e personal, le va spune mâna de pe mânerul cuțitului, dar inima mea va simți tăișul lamei înfipte, indiferent de intenție. Iar aceștia sunt cei vicleni, oamenii învârstă sau bahirii tineri, gata să sfâșie prin carne și să spargă os pentru a-și îndeplini ambiția. Mai apoi, sunt oamenii tineri, cei visători, idilicii care văd în nemurirea unui bahir subiect de poveste, pentru care Prințul a fost șansa de schimba istoria omenirii în Vinegra, de a aduce dreptate și judecată, egalitate pentru oameni.

Atât de mult aşteaptă o greşeală din partea mea care să mă facă să fiu personajul negativ în orice basm sau lume fantastică în care se imagineaza că trăiesc şi că sunt eroii aleşi de soartă.

Zâmbesc pentru că, să port o mască ştiu prea bine.

Nu e o întâmplare unde mă aflu, ceea ce am devenit, e muncă asiduă și șană, un fel de noroc care ne-a lovit, o oportunitate pe care nu o prevăzusem înainte, iar acea șansă au fost alegerile organizate de curtea regală pentru alegerea unei consoarte umane.

Această ,,uniune", dintre mine și Prinț, fusese discutată şi plănuită îndelung de către familia Duvnir. Generații întregi au muncit ca noi să fim unde suntem acum, aproape de tronul Vinegrei. Parcă numai ieri ajunse anunțul acasă. Îmi amintesc cum a început totul.

***

Conacul familiei Duvnir era amplasat la marginea oraşului într-o poiană abundentă în mesteceni și fagi. Îmi făceam plimbare de după-amiază, abia întoarsă din oraș, admirasem întinderile pe care familia mea le deținea și care urmau să-mi revină ca moștenitoare a ducatului Duvnir.

Eram la braț cu Monaco, băiatul ducelui de Lilis, care îşi avea reşedinţa aproape de conacul nostru. Obişnuiam să mă joc de mică cu Monaco, iar de fiecare dată când mă plictiseam prea groaznic îi făceam câte o vizită.

Traversam grădina cu flori a mamei, unde obişnuia să îşi ţină ceaiul de amiază cu celelalte doamne nobile, când sosise un plic de urgenţă adus de un băiat pe un cal negru.

--Îl vei deschide acum?

Mă întrebase Monaco încercând să nu pară prea curios de conținutul plicului.

--De faţă cu tine?

Îi răspund, deja strecurând lama cuţitului pe sub sigiliul de ceară neagră. Îmi reintroduc cuțitul la loc, în teaca de pe șold, citind printre rânduri conținutul scrisorii.

--Nu ne cunoaştem noi de atâta timp?

Monaco vorbi, dar de undeva din spatele meu. Striga să-l aștept, dar deja sprintasem în goană spre conac. Nu avea cum să mă prindă din urmă nici dacă și-ar fi crescut colți printr-un miracol.