O Domnie Însângerată (completă)

36. Ieșirea la lumină

De cum păşisem de sub învelişul apei răcoarea îmi tăiase pielea tălpii ca mii de cuțitașe.
Dinții îmi clănțăneau cu putere, iar cu fiecare gură de aer pe care o luasem, aburi goi mă înveleau.

Îmi cuprinsem brațele în jurul pieptului încercând să păstrez cât de puțină căldură mai avem în mine.
Mă trăgeam din apă spre malul peșterii. Mă grăbeam privind gura peșterii.

Apa îmi era până la genunchi.
Lichidul negru se spărgea în mici valuri. Când trecusem prin portal fusesem prea surprinsă pentru a observa balta de apă ce o cuprindea.
Părul îmi cădea pleoştit peste față, iar răcoarea peșterii îmi inunda plămânii.
Clipisem des pe cât să văd să pun un picior în fața celuilalt.

Se auziră un pocnet. O cădere şi o spargere în vid. Îmi întețisem pasul prin apă, fără să privesc în spate.

Începusem să sar prin apă. Zgomotul pe care îl făceam împroşcând apă era nimic față de zgomotul portalului ce reverbera prin ecouri în peşteră.

Parcă nu mai se termină apa asta, iar malul era din ce în ce mai departe.

Haide, haide, haide.

--Valeriana!

Mă striga.

Intrase în plan.

Fugeam, gata cu mersul.

Nu-mi păsa că în felul ăsta îmi dădeam de gol locația. Oricum m-ar fi simțit. Pleoscăitul apei în peșteră era un semnal ce-l ghida înspre mine.

,,Şi atunci de ce mai fugi?".

Îmi înfundasem vocea din cap undeva departe într-un colțisor al minții. Nu de astfel de întrebări aveam nevoie.

Atinsem pămănt. În sfârșit. Lăcrimam de uşurare. Călcasem în pietricele ascuțite ce formau malul. Durerea mă săgeta treptat, cu fiecare pas pe care-l făceam, să pun cât mai multă distanță între mine și el.

E bine, e bine. Poți să o faci.

Îmi înfinsem dinții în buze. Adânc.
Respirația mi-era întreierată.
Cu fiecare pas pe care îl făceam înspre ieşire, aerul se făcea din ce în ce mai rece.

--Nu fugii. E de nefolos. Peştera e împânzită de soldați.

Nici nu avea nevoie să strige. Îl auzeam perfect. Atât de aproape era de mine. Atât de încrezător era pe ceea ce spunea.

Dintr-o dată frigul nu era chiar aşa de greu de îndurat. Iar o nouă voință îmi propulsase picioarele. Mă aruncasem cu mai mult avânt înspre răcoare şi-mi forțasem picioarele să alerge înainte.

Trebuie să încerc să scap.
Trebuie.

Nu puteam gândi limpede. Frica era cea care mă îndruma.
Îmi recunoșteam greşelile în abordare. N-ar fi trebuit să-l împing când am trecut prin portale.
N-ar fi trebuit să mă lupt pe drumul dinspre zei dând în el cu pumni, coate, picioate, orice apucasem. Nu ar fi trebuit să-mi arăt teama pe care o năpustisem spre el.

Dar, dar..

Nu dădusem doi bani pe politică şi jocuri de putere şi lume şi orice altceva. Nu putusem. Nu acolo. Nu atunci când o parte din mine a fost pentru totdeauna pângărită.

Ce se intâmplă cu mine?

Ce mi-a făcut?

Ce l-am lăsat să-mi facă?

Lumina de la capătul tunelului devenise de-a dreptul orbitoare. Auzeam voci și recunoșteam în aer mirosul armatelor. În pădurea veșnic verde și neclintită orice era străin ieșea în evidență.