Caruselul vieții

(III) Capitolul 35

Hope

Cuvintele pe care tocmai le rostisem ma secasera de orice urma de putere. M-am prabusit pe canapea, acoperindu-mi fata cu palmele, dand drumul altui set de lacrimi. Tot corpul imi tremura, respiratia imi era greoaie, iar inima imi batea cu putere. De ce am zis aceste cuvinte?

-Ne lasi singuri, te rog?aud vocea lui Matt, apoi oftatul lui Adelyn.

Dupa ce usa de la camera ei s-a inchis, am simtit mainile lui Matt pe genunchii mei. Mi-a departat palmele de la ochi si m-am uitat spre chipul lui. Un nod in gat mi-a aparut cand i-am vazut ochii plini de lacrimi. Si-a incolacit degetele cu ale mele si ma privea atent. Cu fiecare secunda in care-i priveam chipul trist, plin de durere, regretam cele spuse.

-Te rog spune-mi ca nu vorbesti serios..., sopteste el dupa ceva timp.

Voiam sa-i sar de gat, sa-l sarut, sa uit de tot ce s-a intamplat in ultimele 24 de ore, dar asta nu se va intampla. Avem probleme pe care nu le putem rezolva... am incercat amandoi sa ne stapanim gelozia, dar nu putem. Mama ma pusese pe ganduri cand m-a intrebat daca sunt sigura ca am facut alegerea buna in al ierta pe Matt. In unele zile sunt sigura de decizie, dar in situatie acestea cred ca am facut o greseala.

-Nu stiu, Matt, murmur eu. Avem probleme pe care nu le putem rezolva...

-Orice problema se poate rezolva, spune el rapid.

-Vom continua sa ne suspectam de infidelitate... Tu-l urasti pe Elliot, iar gandurile mele legate de fetele care te inconjoara aici sunt din ce in ce mai rele. Nu mai pot face fata acestui stres... Am alte lucruri pe care trebuie sa fiu concentrata.

O lacrima i-a alunecat pe obraz, iar eu am inchis rapid ochii, nevrand sa o vad, stiind ca voi ceda. Chiar daca sunt distrusa pe dinauntru, nu vreau sa-l vad si pe el in aceasi stare ca a mea. L-am simtit cum s-a pus langa mine pe canapea si m-a strans puternic in brate. Nu era o idee buna sa fiu atat de aproape de el, dar nu aveam puterea sa ma departez, iar caldura trupului sau ma ademenea sa ma cuibaresc in bratele lui.

-Nu te pot lasa sa faci asta, sopteste el. Lunile in care am fost despartit de tine au fost cele mai grele pentru mine. Am comparat acea perioada cu cea de dupa moartea mamei. Nu mai vreau sa ajung inca o data in acea stare, deci o sa lupt pentru tine.

Am incremenit cand i-am auzit cuvintele. Vocea ii era usoara si ii tremura putin. Daca i-as vedea chipul sunt singura ca inca o lacrima i-a scapat pe obraz. Bratele lui isi intetisera stransoarea, nevrand sa-mi mai dea vreodata drumul. Mereu i-am iubit imbratisarile, erau locul meu preferat in care stiu ca eram in siguranta.

-Te rog, Hope. Mai da-mi o singura sansa. Promit ca o sa revin cu picioarele pe pamant si nu te voi mai supara. Voi fi din nou acel iubit de care sa fii mandra.

-Ti-am dat o mare sansa cand ne-am impacat... apoi inca una in Seattle.

-Stiu, stiu, ma intrerupe si ma departeaza din imbratisare, privindu-ma in ochi. Dar nu pot rezista fara tine, Hope. Crede-ma cand iti zic ca iti sunt suta la suta dedicat, nu te-am inselat si nici nu o voi face. Tot ce am nevoie esti tu! Nu stiu ce m-as fi facut daca nu ai fi fost tu sa-mi deschizi ochii. Esti cel mai special lucru din viata mea, imi zambeste el. De ce crezi ca ti-am dat asta?intreaba si-mi ridica mana pe care aveam inelul de la el.

Mi-a sarutat mana, apoi mi-a pus-o deasupra inimii lui care batea nebuneste. Si a mea era la fel, fiecare cuvant al lui facandu-mi ritmul mai accelerat. Privirea lui incetosata de lacrimi si zambetul slab ma facusera sa ma inmoi cu totul, uitand de vorbele de acum cateva minute.