Caruselul vieții

(II) Capitolul 17

Cand s-a auzit soneria am oftat usurata. Ziua aceasta trecuse atat de greu, incat din secunda in secunda voiam sa plec acasa. Trebuia sa ascult de la inceput de domnul Smith si sa nu vin azi la scoala. As fi acceptat bucuroasa, dar nu voiam sa raman singura in casa si imi era frica sa nu afle tata.

-Simt ca mor, spune Becca dupa ce iesim din clasa. Esme, esti sigura ca e baiat de treaba?o intreaba ea.

-Da! Il cunosc de mult. Cam e cel mai bun prieten al lui Ryan inca din generala. Iar eu cum sunt cu Ryan de 3 ani, il stiu bine pe Cam.

-Trei ani?intreb eu uimita.

-Da, spune Esme zambind. Aveam 14 ani, iar el 16.

-Wow! Multi inainte, spunem eu si Becca la unison.

Primul lucru care mi-a aparut in minte a fost: oare au facut ceva? Trei ani e o perioada indelungata. Nu stiu daca si Ryan e atat de rabdator ca si Matt. Eram curioasa, dar imi era rusine sa intreb. Am mers la dulap pentru a ne lasa cartiile, apoi am iesit din scoala.

-O sa fie totul bine, o imbratisez eu pe Becca. Sa ma suni dupa ce termini cu Cam. Vreau sa stiu tot, rad eu.

-Ok. Sa-mi tineti pumnii, spune ea, apoi se intoarce.

O priveam cum se indreapta spre parcare, unde stabilisera sa se intalneasca. Aproape ca ma bufnea rasul cand vedeam cum merge. Doi pasi erau rapizi, aproape ca sarea, apoi urmatorii doi erau lenti si retinuti, aproape ca voia sa se intoarca la noi. Sper sa fie bine, pentru ca merita un baiat bun care sa o iubeasca. Mi-am luat la revedere si de la Esme, pentru ca o astepta mama ei, apoi m-am indreptat spre iesirea din fata scolii. Nu voiam sa merg acasa, pentru ca voi fi singura pentru ceva timp. Mama nu termina serviciul, iar Matt avea un curs la ora 5 apoi venea acasa.

Aproape ca ma taram pe drum. Ma simteam atat de pierduta si parca eram deconectata de la viata. Ceva se rupsese in mine in acea seara. Nu mai aveam aceasi pofta de viata. Pur si simplu respiram aerul degeaba. Imi fortam in fiecare secunda zambetul sau rasul pentru a da impresia ca sunt bine, dar eu eram total opusul acestei stari. Stiam ca pe Matt nu puteam sa-l pacalesc, pentru ca ma citea ca pe o carte deschisa, dar cu restul era mai usor. Nu-si dadeau seama de durerea din ochii mei.

-Hope.

Doar o secunda mi-a fost de ajuns pentru a recunoaste vocea. Doar acel cuvant spus de el, iar tot sangele a inghetat in mine. I-am vazut imediat corpul in fata mea, iar primul reflex a fost acela de a fugi. Dar picioarele parca mi se prinsesera in asfalt. Am ridicat privirea, iar cand am vazut acei ochi deschisi la culoare, amintirea momentului m-a izbit ca o palma rece. Tremurul mi-a acaparat imediat corpul si parca il simteam deasupra mea, cu toata greutatea atindindu-ma in pat.

-Te rog, lasa-ma, murmur eu si deja imi simt ochii umezi.

Nici nu stiu daca ma auzise, pentru ca soapta mea se pierduse in zgomotul produs de masini. Ochii i s-au incruntat imediat si atunci am vazut o zgarietura la coltul ochiului drept. Parea destul de recenta. Oare din cauza ramei? M-am cutremurat brusc, dandu-mi seama ca un ciob i-ar fi putut intra in ochi.

-Vreau sa vorbesc cu tine!spune el aspru si-mi prinde bratul strans.

Groaza mi-a acaparat din nou corpul, iar lacrimile mi-au patat imediat obrajii. Ochii i se intunecasera atat de rau, iar fata i se inrosise din cauza nervilor. Simteam cum ma strange si mi-am amintit de stransoarea din seara aceea. Inca se mai vad urmele unde-mi bagase unghile.