Caruselul vieții

(III) Capitolul 24

Matt

            Nu m-a enervat ca si-a petrecut timp cu el, pentru ca avea nevoie sa stea cu cineva din cauza starii ei. Nu m-a enervat ca m-a rugat sa cant alaturi de el sau ca a schimbat melodia pentru a ma pacalii – atat timp cat e fericita pot sa trec cu vederea. Ce m-a enervat a fost schimbul de priviri dintre ei si ca s-au inteles doar printr-o clipire a ochiului. Inca e o legatura intre ei!

            Am reusit sa-mi pastrez calmul cat timp am fost acolo si am incercat din rasputeri sa arat ca nu ma deranjeaza – ceea ce nu stiu cat de bine a fost. Chiar daca plecasem, Hope era alaturi de mine, va veni la mine si imi voi petrece timpul cu ea, tot sunt ingrijorat si al naiba de nervos. M-a sarutat imediat ce am iesit din cladire, parca asigurandu-ma ca e a mea, dar nu i-am raspuns.

            Acum nici nu se uita la mine, stand cu privirea atitita pe geam. Nu vreau sa ne certam, mai ales ca are alte probleme acum pe cap, dar presimt ca se va intampla imediat ce vom intra in casa mea. Tata avea sa ajunga acasa peste vreo 2 ore, cand il lua pe Angel de la gimnastica. Macar nu ne va auzi nimeni.

            La dracu' nu vreau sa ma cert!imi spun in sine si lovesc volanul. Am vazut-o pe Hope cum s-a intors speriata, masurandu-ma din priviri. Nu am dat mare interes, fiind atent la drumul aglomerat. Mai aveam atat de putin pana acasa, iar eu deja nu mai eram in stare sa-mi pastrez calmul. Cu coada ochiului am vazut cum a inceput sa-si framante mainile. Vrea sa spuna ceva, constant imediat.

            -Imi pare rau, murmura ea dupa cateva clipe. Am gresit... nu mi-am dat seama, spune cu vocea tremurandu-i... de frica, cred.

            Controleaza-te Matt, pentru ca o sperii cu iesirea ta nervoasa. Mi-am intors privirea pentru o secunda si am vazut lacrimile care-i amenintau obrajii. Voiam sa tip la ea, sa o intreb cum de reusesc sa se inteleaga din priviri... ce e intre ei, daca ma minte iar, dar nu voiam sa fac asta in masina. O cearta in timpul condusului nu este indicata in cazul meu.

            Cand am virat pe strada mea am oftat usurat. Dupa inca cativa metri am parcat in fata aleii, oprind rapid motorul si sarind din masina. Nu m-am grabit sa-i deschid si ei portiera, ci m-am dus la portbagaj de unde mi-am luat rucsacul. Cand am incuiat masina, Hope deja ma astepta in fata usii, stand cu capul plecat.

            -Ai chei, deschide tu, spun eu putin cam dur.

            -Le-am uitat la Elliot in masina, murmura ea si cred ca-i aud un suspin.

            Am lasat rucsacul sa-mi cada la picioarele ei, apoi m-am intors la masina pentru a lua cheile de la casa. Dupa ce am descuiat usa, i-am facut semn sa intre ea prima, impreuna cu ghiozdanul pe care-l culesese de pe jos. Am incercat sa inchid usa elegant, fara sa o trantesc cum mi-as fi dorit, doar ca sa nu o sperii si mai rau. Deja presimt ca va incepe sa planga in mai putin de 5 minute, oftez in sinea mea.

            Cand m-am intors, i-am intalnit privirea atat de trista. Sufera pentru ca stie ca m-a enervat. Inca tinea in fata ei rucsacul, parca vrand sa se apere cu el. S-a facut si mai mica cand mi-a vazut privirea aspra si m-am certat in sinea mea pentru acest comportament. Nu merita sa ne certam pentru asta... sau cel putin nu acum. Vreau sa o sarut, sa o strang in brate, sa-mi petrec timpul cu ea, pentru a uita amandoi de tot ce ne inconjuara si sa ne gandim doar la cat de mult ne iubim. Stiu ca ma iubeste si de aceea se simte atat de vinovata acum.

            -Spune ceva, rosteste ea cu voce scazuta si vad disperarea din ochii ei.

            Cateodata tacerea doare mai rau decat un tipat.