Caruselul vieții

Capitolul 11

Am intrat in scoala cu inima cat un purice. Nu vreau sa dau ochii cu Becca. Am inaintat pana la dulapul meu si mai aveam putin si ma bagam cu totul in el, doar sa reusesc sa ma ascund de ea. La cat de mica sunt, sigur as intra. Mi-am luat cartea necesara, apoi cu privirea in jos m-am indreptat spre clasa. Stiam ca in drumul spre ora de engleza mereu ii intalneam privirea lui Matt, dar de data asta nu am privit spre dulapul lui. Nici nu stiu de ce fac asta...

            -Hope, aud o voce si ma opresc in loc.

            Am recunoscut imediat vocea si chiar voiam sa o iau la fuga, dar stiam ca nu pot sa o evit toata ziua. Odata si odata trebuia sa vorbesc cu ea. Am simtit mana ei pe umarul meu, iar dupa o smucitura din partea mea m-am intors cu privirea spre ea. Ma privea ingrijorata. Eu am incercat sa par cat mai serioasa.

            -Nu ti-am pus eu nimic in bautura vineri, spune ea incet. Cred ca a fost Alison, dar nu am vazut-o nici eu. Imi pare rau pentru cele intamplate. M-am speriat groaznic cand nu te-am mai vazut la petrecere. Cine te-a luat? Ti-a facut ceva? Nu trebuia sa te las singura.

            -Ai dreptate, nu trebuia sa ma lasi singura. Dar mai bine nu acceptam invitatia de a veni la petrecere. Nu s-ar fi intamplatat toate astea. Si nu imi pasa daca tu sau prietena ta mi-ati pus ceva in bautura; pentru ca tu oricum esti vinovata in ochii mei. Trebuia sa plec de acolo inca de la primele cuvinte spuse de sora ta... si nici macar la a doua avertizare nu am ascultat-o. Eu sunt aia vinovata, ca am avut incredere in tine.

            -Hope, te rog. Ce ti-a zis sora-mea? Nu trebuia sa asculti, pentru ca ea vorbeste fara sa gandeasca.

            -Eu cred ca gandeste destul de bine. Te rog, Rebecca, prefa-te ca nu ne-am imprietenit niciodata. Nu vreau sa fiu prietena cu cineva care ma drogheaza pe ascuns. Spune mersi ca nu am depus plangere impotriva ta. Acum scuza-ma.

            M-am intors ca sa plec, dar n-am avut unde sa inaintez, pentru ca un corp imi bloca calea. Am dat capul pe spate si am intalnit un Matt cam nervos. Oare de cand e in spatele meu? Oare cat a auzit din ce am zis?

            -Hope, te rog, aud vocea Beccai.

            -Cred ca Hope a fost destul de clara cand ti-a zis sa o lasi in pace, spune Matt pe un ton autoritar care-mi face pielea sa devina de gaina. Hope nu e persoana potrivita pentru grupul tau si al lui Alison. Daca nu o lasi in pace, o sa fac o sesizare la director, si sigur o sa ai aceeasi soarta ca prietena ta.

            M-am intors putin spre Becca si am vazut cum s-a facut mica sub privirea lui Matt. A dat usor din cap si a inghitit in sec. S-a intors si a plecat cu coada intre picioare, cum s-ar spune. Mi-am intors din nou capul spre Matt si i-am zambit slab. Si-a aplecat ochii spre mine si a oftat usor.

            -Sunt sigur ca nu se va mai apropia de tine.

            -Ma descurcam si singura sa o tin departe. Nu aveam nevoie de tine.

            -Hmm... Asa ai zis si atunci in parc si ai cam avut. Oricum e placerea mea sa te ajut, imi zambeste el larg, iar eu simt ca mi se inmoaie picioarele.

            -Aaa... mersi. Ma duc la ora, spun eu si-l ocolesc rapid.

            Cred ca mai aveam putin si o luam la fuga pana la clasa. Doar cand m-am asezat in banca am inceput sa ma mai calmez putin. Inima imi batea cu putere, iar respiratia mi se accelerase. E placerea mea sa te ajut. Cuvintele lui imi colindau intreaga minte si nu le prea intelegeam. Intelegeam ce vor sa spuna, dar nu intelegeam ce e ascuns in spatele lor. De ce ii place sa ma ajute? De ce vrea sa ma ajute? Nu inteleg de ce e asa apropiat de mine si imi sare in ajutor. Saptamana trecuta facea misto de mine, iar parca dintr-o data s-a schimbat fiind asa de dragut. Si totul de la petrecere incoace. Atunci si-a cerut scuze pentru comportamentul sau. Nici nu stiu ce sa mai cred.