Capitolul 6

1K 73 15
                                    

                  

Mi-am inchis caietul si am rasuflat usurata. Formulele alea tampite imi dadusera o durere de cap groaznica. Mi-am bagat cu viteza melcului cartile in geanta. Gata cu matematica avansata pe saptamana asta. Se pare ca supravietuisem primei saptamani si spre norocul meu intelesesem ce ne predase. Da Doamne sa fie la fel si in continuare. M-am ridicat din banca, iar cand m-am intors, in loc sa vad clasa libera, am vazut o camasa albastra. Chiar cand credeam ca nu o sa-si mai faca aparitia, el se gandeste sa apara. Mi-am ridicat privirea spre el, luand o postura serioasa. Marti fusese ultima oara cand vorbisem, de atunci nederanjandu-mi spatiul. Il mai vazusem prin scoala, dar incercam sa nu-i dau atentie. Ma simteam ciudat, pentru ca mereu il prindeam ca se uita la mine, iar el nici macar nu se sinchisea sa-si intoarca privirea. Baiatul asta e ciudat.

            -Genile la matematica avansata in varsta de 16 ani, ies din casa vineri seara?intreaba el degajat.

            Baiat care ma urmaresti cu privirea mereu, ce tocmai ai zis?ma intreb in minte. Expresia mea cred ca ar fi fost de milioane acum. Ma uitam la el ca la a opta minune a lumii, nevenindu-mi sa cred ce tocmai a zis. De unde-mi stie varsta?

            -Ce s-a intamplat, Elizabeth Hope Clark Miller?

            Ok. Deja ma baga in sperieti tipul asta. De unde-mi stie numele? Adica tot numele? Nici Beccai nu-i spusesem de numele Elizabeth.

            -De unde-mi stii tot numele si varsta?intreb eu rapid.

            -Daca ti-as spune, ar trebui sa te omor apoi, se apropie el cu fata de a mea. Poti sa aflii multe chestii din dosarul unui elev. Mutata din Seattle, tatal profesor de matematica, Peter Clark, iar mama, asistent editorial, Lindsey Miller.

            -Ce naiba?! De ce te intereseaza atatea lucruri despre mine? Si de ce naiba te-ai uitat in dosarul meu, care din cate stiu eu, e confidential, doar profesorii avand dreptul sa-l vada. Esti cumva un criminal in serie, iar eu sunt urmatoarea victima?

            A bufnit intr-un ras zgomotos, dar in acelasi timp atat de cristalin. Isi lasase la iveala dantura perfecta, iar pometii i se ridicasera in cel mai adorabil mod. S-a pus cu fundul pe banca de langa el, ajungand la acelasi nivel cu mine. Si-a intors privirea spre mine, iar zambetul inca nu-i disparuse. Eram totusi prea nervoasa, si putin speriata, ca sa ma holbez la el.

            -Nu sunt un criminal in serie. Eram doar curios sa vad cine e aceasta fetita mai buna ca mine la matematica. Domnisoara Elizabeth.

            -Nu sunt fetita si nu-mi mai spune asa in viata ta, marai eu la el. Si sunt Hope. Hope Miller.

            -Mie imi place Elizabeth. Prescurtat Liz sau Liza. Ce dragut.

            -Nu-mi pasa ce-ti place tie. Eu sunt Hope. H-O-P-E, ii silabisec eu. Si daca tot stii aproape totul despre mine, poti sa-ti stiu si eu numele.

            -Aproape totul? Stiu si adresa unde stai. Si aici, dar si din Seattle, imi zambeste el. Dar o sa incerc sa aflu totul, imi face el cu ochiul.

            Am inghitit in sec, iar ochii mi s-au marit. Cuvintele lui le-am simtit precum o amenintare. M-am dat un pas in spate si aproape aveam intentia sa fug. M-a bagat in sperieti doar din cateva cuvinte.

            -Eu sunt Matthew, dar prefer Matt. 18 ani. San Francisco de cand ma stiu.

            I-am zambit slab. M-am dat un pas intr-o parte ca sa-l ocolesc, dar imediat acesta m-a prins de brat, oprindu-ma in loc. Am incercat sa ma smulg din stransoare, dar Matt doar o inrautatea.

Caruselul viețiiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum