Caruselul vieții

(II) Capitolul 32

-Ce ti-am mai facut de fugi iar de noi?aud vocea Beccai si ma opresc brusc.

Nu fugeam de ele. Voiam sa ajung mai repede in fata scolii. Doar ce iesisem din clasa, aproape ca alergasem pana la dulap, mi-am lasat cartiile, apoi am plecat. Pur si simplu nu ma mai gandisem sa le astept pe Becca si Esme. Eram prea grabita, prea entuziasmata, prea emotionata. Prea de toate.

-Nu fug de voi... vreau sa ajung mai repede in fata scolii, spun eu si le zambesc larg, iar ele ma privesc ciudat.

-Pleaca Elliot fara tine?rade Esme.

De fapt, eram grabita ca sa-l intalnesc. Nici nu stiam sigur daca vine, dar eu speram, pentru ca altfel tot planul meu s-ar strica. Au mai fost zile in care nu a venit dupa mine – rare si le-as putea numara pe degete – dar sper ca azi sa nu fie una din acele zile. Nu i-am raspuns lui Esme, dar le-am asteptat, iar cand au fost gata, ne-am indreptat spre iesire.

Imi simteam nelinistea pana in adancul oaselor. Nici nu stiu cum sa-mi cataloghez fapta pe care o voi face: nebuneasca, tampenie, inconstienta, prosteasca, multumire? Ideea mi-a venit brusc, si la fel de brusc am pus-o si in practica. Nu m-am gandit de doua ori... si asta poate nu-i de bine. Dar totusi sper ca totul sa fie bine intr-un final.

-Uite, ca nu a plecat fara tine, spune Esme razand cand ajungem in dreptul lui Elliot. Si pe soare si pe furtuna el va fi aici sa te astepte.

-Exact!spune Elliot si ma trage mai aproape de el, punandu-mi o mana pe dupa umeri si zambindu-mi larg.

I-am zambit si eu la randul meu si incercam sa-mi ascund toate acele emotii care ma stapaneau. Ne-am luat la revedere de la fete, apoi am pornit in directia casei mele. Ieri fusesem foarte vorbareata si il exasperasem pe Elliot cu intrebarile... despre subiectul care nu-i placea – Julliard. Insistasem cu intrebarile pana am descoperit toate datele care ma interesau.

-Hai la o cafea, spun eu brusc, iar el ma priveste ciudat.

-Ma inviti la o cafea? Oare sa refuz, la fel cum faceai si tu mereu?ranjeste el spre mine, iar eu ma incrunt.

-Daca ma refuzi, nu vei mai avea ce discuta cu mine, il atintesc eu cu degetul aratator. Te voi ruga sa uiti numele Hope.

-As putea traii cu asta, da el indiferent din umeri si isi continua drumul.

M-am oprit brusc si-l priveam cu ochii mariti. Dupa cativa pasi s-a oprit si el, intorcandu-se spre mine. Isi abtinea rasul, dar tot avea o unda serioasa pe chip. Ma enervase cu acea replica. Am oftat zgomotos, apoi mi-am marit pasul, vrand sa plec. M-a lasat sa trec pe langa el, fara sa ma opreasca, dar apoi nici doi pasi nu am facut ca m-a prins. Mainile lui stateau pe talia mea si m-au tras aproape de el. Si le-a prins intre ele, incolacindu-ma de-a binelea si si-a lasat capul pe umarul meu.

-Cu extra caramel sau super extra caramel?imi sopteste el la ureche.

Respiratia lui mi-a gadilat pielea sensibila din jurul urechii si m-am infiorat. El a simtit asta si un zambet i-a aparut imediat pe buze. M-a strans mai puternic in brate si a oftat aproape de gatul meu, oferindu-mi alti fiori prin corp.

-Nu as putea traii stiind ca esti suparata pe mine, spune el usor si ma saruta pe obraz. Hai sa mergem.

Mi-a dat drumul la corp si s-a repezit sa-mi apuce mana. De data asta ma tinea normal, nu cum l-am luat eu saptamana trecuta cand ne-am intalnit cu Tiffany. Inca ma mai gandesc la toti acei fiori pe care i-am simtit cand mi-am dat seama in ce mod intim il tin de mana. Dar si acum, mii de senzatii imi colindau corpul, gandindu-ma la cuvintele pe care mi le spusese.