Caruselul vieții

Capitolul 22

                  

Matthew (media -> gif -> Baiatul acesta e perfect <3)

De parca am avea o legatura speciala, amandoi am oftat cand soneria s-a auzit. M-am desprins de buzele ei dulci cu regret si am privit-o in acei ochi care ma lasau ca si himnotizat. Erau superbi. Un albastru atat de deschis, de curat si de pur, care te lasa fara cuvinte. Dar ma durea extrem de rau cand ii vedeam tristi. Acum mai aveau o unda de fericire in ei, fata de dimineata, si ma bucuram extrem de mult ca eu sunt cauza bucuriei.

            -Trebuie sa mergem, ofteaza ea.

            Chiar daca voiam sa stau cu ea lipita de pieptul meu, tot restul zile, saptamanii, luni, vietii, trebuia sa ne intoarcem la ore. M-am ridicat cu ea inca in bratele mele, apoi am lasat-o sa atinga pamantul. Chiar atunci usa s-a deschis, iar aceasta a lasat capul in jos. Imi placea cand se rusina, pentru ca expunea acea latura a ei timida, care ma atrasese la ea.

            -Fugiti la ore, spune tata pe acel ton de director.

            Mi-am impleticit degetele cu ale ei si am tras-o dupa mine. I-am murmurat tatei un multumesc, apoi am iesit din biroul lui. Hope a salutat-o si pe doamna de la birou, in timp ce eu o trageam dupa mine. Cand am ajuns pe coridor mai multe priviri s-au indreptat spre noi. Am privit-o pe Hope, care deja lasase privirea in pamant. Voiam sa o strang in brate si sa o sarut pe frunte, sa-i soptesc sa nu-i bage in seama. Dar m-am incruntat la toti si dintr-o data si-au vazut de treaba lor. Ne-am indreptat tacuti spre dulapul ei, unde Rebecca deja astepta. Cand ne-a vazut si-a pus mainile in solduri si a inceput sa bata din picior nervoasa. Sper sa nu-i faca capul calendar lui Hope, pentru ca gura ei mare e ultimul lucru care-i mai lipsea ei pe cap.

            -Ce i-ai facut lui Hope de a ajuns la director?intreaba aceasta pe un ton autoritar, privindu-ma urat.

            -Nu mi-a facut nimic, ma apara Hope, iar eu zambesc instant.

            Rebecca m-a privit neincrezatoare si a oftat zgomotos. N-am bagat-o in seama si mi-am intors privirea spre micuta mea. I-am dat drumul la mana, apoi i-am cuprins obrajii cu palmele. Un mic zambet i-a aparut pe chip, iar eu cu greu m-am abtinut sa nu o iau de acolo si sa plec cu ea acasa, pentru a avea parte de timp pentru noi doi... singuri.

            -Sa fii cuminte si atenta la ore. Ne vedem pauza viitoare, spun eu si ii sarut buzele dulci, nemai saturandu-ma de gustul ei.

            Imi era greu sa o las singura. Imi doream sa pot sa o tin mereu langa mine, lipita de pieptul meu si sa-i aud cum inima ii bate concomitent cu a mea. Ah! Ce mi-a facut fata asta? Cu greu m-am indepartat de ea si m-am indreptat spre dulapul meu. Brandon si Jess erau lipiti de dulap vorbind cine stie ce. Mi-am luat o atitudine indiferenta, pentru ca stiam ca va urma un sir lung de intrebari. Hope trebuia sa se descurce doar cu Rebecca, pe cand eu ii aveam pe cap pe Brandon si Jessica... iar Jessica nu se multumea cu raspunsuri seci.

            -Am o dilema, incepe Jess sa vorbeasca, iar eu incep sa ma intreb cum poate Brandon sa fie cu ea de un an. Tu chiar esti atras asa de mult de blonde minione sau Hope e doar o coincidenta?

            -Si tu esti o blonda miniona... ce-i drept putin mai inalta decat ea. Deci, da... e o coincidenta.

            Aluzia ei la asemanarea cu Tiffany deja crease in mine o stare tensionata. Incercam sa ma abtin. Mi-am deschis dulapul si mi-am luat cartea necesara. In mintea mea ma rugam sa taca, dar n-am eu norocul acesta.