Caruselul vieții

(II) Capitolul 46

            -Hope, unde suntem?intreaba acesta putin speriat.

            Mi-am dat ochii peste cap si i-am facut semn sa se apropie. Nu i-am raspuns, pentru ca nu stiam ce sa-i spun, dar am inceput sa ma catar pe gard. Sper ca de data asta sa ma descurc mai bine ca anul trecut. Cand am ajuns in varf m-am uitat spre Landen si cu greu imi abtineam rasul.

            -Ai de gand sa ma urmezi?

            -Scrie clar „Accesul interzis", murmura acesta aratand spre semn.

            -Am fost pe aici cand eram inca un embrion si nu m-a prins nimeni, deci haide azi. Mama mi-a aratat locul, explic eu cand ii vad nedumerirea de pe chip. A venit aici cand era insarcinata cu mine si o data la 10 luni si anul trecut. Acum hai!

            M-am dat pe partea celalata a gardului si am coborat rapid, nemaitipand ca data trecuta ca-mi e frica sa cobor. Imediat cum am ajuns cu picioarele pe pamant, Landen a inceput si el sa se urce si am ramas masca cand am vazut cat de bine se descurca. Mi-a zambit larg cand a fost langa mine, iar eu i-am facut cu ochiul, apoi am luat-o la pas rapid spre acel loc... acel copac.

            M-am oprit in dreptul lui, atingandu-i usor scoarta, peste literele inscriptionate, apoi am privit spre intinderea de apa. Anul trecut era stralucitoare, pentru ca fusese o zi cu soare, dar azi era innorat si mai frig. Dar privelistea era oricum frumoasa, iar acest loc imi ofera o senzatie de liniste si de acasa. Mi-am strans haina mai bine pe mine, apoi m-am intors cu privirea spre Landen, care se uita cand la mine, cand spre mare.

            -Cu ce ar trebui sa incep?oftez eu.

            -Cu ce vrei tu. Spune tot ce ai pe suflet. Sunt aici sa te ascult si sa te ajut cum pot, imi zambeste el.

            M-am rezemat de trunchiul copacului si am oftat prelung. Sentimentele si gandurile mele erau atat de incurcate de nici nu stiam cum sa le exprim pentru a fi intelese. Nici eu nu le inteleg. Am inceput sa-i povestesc in mare ce s-a intamplat; cum m-au rugat baietii sa cant cu ei, spectacolul, aparitia lui Matt, cantecele lui, trandafirul, rugamintea sa ne impacam, plecarea mea brusca, apoi intamplarile din acea dimineata. M-a ascultat cu atentie si vedeam cum pune totul cap la cap si mediteaza asupra vorbelor mele. Chiar sper ca ma va ajuta. Am nevoie de ajutor.

            -Deci tu nu i-ai spus lui Elliot ca-l iubesti?intreaba Landen dupa cateva minute dupa ce-mi termin povestea.

            -Nu. Nu sunt inca pregatita sa spun acele cuvinte, oftez eu.

            -Deci nu-l iubesti.

            -Nu stiu... am sentimente puternice pentru el, dar nu pot sa spun cu voce tare inca. Si mai ales acum, sunt cu totul data peste cap. Elliot e special pentru mine si nu am fost cu el doar ca o alinare pentru ca nu-l mai aveam pe Matt. Intre noi a fost ceva special si chiar imi doream sa continue.

            -De ce vorbesti la trecut?intreaba Landen.

            -Ce-s cu intrebarile astea?intreb eu cam aspru, iar el da din umeri. Acum nu stiu ce-mi mai doresc. Trebuie sa aleg pe unul dintre ei si nu stiu pe care.

            -Pe Matt il iubesti?

            Cu aceasta intrebare imi inchisese gura. Ma gandisem la asta, in fiecare moment cand imi aduceam aminte de el, dar nu stiam cum sa raspund... sau pur si simplu incercam sa ma gandesc la altceva ca sa nu raspund. Stiam ca raspunsul la aceasta intrebare va fi definitoriu pentru viitor.