Caruselul vieții

(II) Capitolul 30

-Nu trebuie sa faci ceea ce nu-ti place, spune Ade si-mi zambeste slab.

            -Am niste zile mai proaste, dau eu din umeri. Saptamana trecuta m-am simtit foarte bine. Sunt in acea perioada a lunii, ii fac eu cu ochiul, iar ea isi da ochii peste cap.

            -Foarte amuzant. Crede-ma ca nu ti-ai dori sa fii in acea perioada a lunii.

            Am dat din umeri, apoi am luat o alta tigara din pachet. M-am rezemat cu spatele de balustrada balconului si o priveam pe Ade. Se gandea la ceva si intr-un fel era curios sa aud ce intrebare idioata mai scoate pe gura si cat de rau ma va enerva. Dupa cateva secunde bune si-a intors capul spre mine si un zambet larg i-a aparut pe chip. Ar trebui sa-mi fie frica?

            -Mi-ai promis ca ma vei lua o data cu tine in San Francisco, spune ea entuziasmata.

            -Nu am de gand sa mai dau pe acolo prea curand, spun eu si ma incrunt. Iti dau masina daca vrei.

            -Ce copil esti!spune ea oftand. Acum vei fugi de San Francisco doar pentru ca Hope e acolo? E destul de mare, nu cred ca sunt sanse sa va intalniti, da ea din umeri. Hai, Matt, te rog.

            Tot corpul meu ramasese blocat de cand ii auzisem numele. Cand ma gandeam eu la el, era altfel, ma obisnuisem, dar sa-l aud pronuntat de altcineva era cu totul diferit. Ma uitam atat de ciudat la Ade, iar aceasta nu intelegea, uitandu-se confuza.

            -Te comporti ciudat, spune ea aproape soptit. Deci, mergem in week-end in San Francisco? Te rog. Vrea si Taylor sa vada SF. Si daca nu te mai simti atat de bine cu Aissa, promit ca o sa te simti bine cu mine si Tay.

            -M-am gandit la prostii, recunosc eu, iar Ade face ochii mari.

            -Ah! Se putea altfel? Amandoua suntem foarte sigure pe orientarea noastra, spune ea serioasa. Te rog, adauga ea, iar expresia i se schimba intr-una rugatoare.

            -Ma mai gandesc, oftez eu.

            Stiam ca nu o sa am cale de scapare, dar macar mai amanam. Poate totusi le intervine lor ceva in program si nu mai mergem. Nu voiam sa ajung in acel oras. Era prea familiar, prea cunoscut, prea ea. San Francisco era mare, dar totusi exista posibilitatea sa ne intalnim. Destinul poate voia sa-si bata joc de mine si sa ma puna fata in fata cu ea. Iar langa ea sa fie acel tip.

Hope

            -La naiba!spun eu cand vad persoana din fata mea.

            Statea la cativa metri de noi si acel zambet superior ii era intiparit pe chip. As fi vrut sa o ocolesc, dar nu aveam cum. Singurul drum pe care o puteam lua era in fata si implicit trecand pe langa ea. Mana lui Elliot era pe curbura spatelui meu si ma indemna sa merg tot inainte. Dar nu voiam sa dau ochii cu ea! Dar ea ma astepta. Statea pur si simplu in mijlocul holului si ma astepta.

            -Ce draguti sunteti, spune Tiffany cand ajungem in dreptul ei, pozitionandu-se fix in fata noastra. Cum a fost filmul?ne zambeste ea.

            Cu greu ma abtineam sa nu ma stramb si sa-mi dau ochii peste cap. Si un copil de 2 ani ii putea sesiza falsitatea din comportament. De ce am ghinionul de a da peste ea? Mi-am fortat un zambet si i-am raspuns:

            -Minunat. Acum, scuza-ne, spun eu si incerc sa o ocolesc, dar imi taie calea.

            -Ce grabiti sunteti. Aveti treaba?intreaba ea si face sugestiv din sprancene. Deci ati ajuns un cuplu. Felicitari!ne zambeste ea larg.