O Domnie Însângerată (completă)

2. Nunta regală

--Spune, Lidia.

O îndemnasem.

Pășisem în apă. Mă ghemuisem. Îmi era frig. Apa nu mă acoperea în totalitate, îmi lăsa spațiu să mă mișc destul cât să nu dau pe afară.

--Desigur, doamna Lumina, v-a spus despre noaptea nunții-

--Lidia, dacă-

--Ceea ce Lidia se străduiește să spună, începuse altcineva, e că..., ei bine, eu îmi cunoșteam soțul. Am ajuns la un acord cu el. Dar cum dumneavoastră nu știți...cum nu-l cunoașteți....și mai ales cum nu e om...să știți că va fi soțul dumneavoastră....Nu va fi ca și cum v-ați împreuna cu cineva străin, nu e prostituție sau ceva.

Celelalte servitoare nu suflau. Așteptau sentința.

--Scuzați-mi gura slobodă. Nu va fi, noaptea nunții cu un oarecare de pe stradă...aşa că să nu vă considerați o-o-o uşuratică, se bâlbâi, deja știind că întrecuse o limită. Mă scuzați, mă duc să mai aduc o cană cu apă.

Mi-am prins firele ude de păr între palme, începusem să le frec cu un ciot de săpun și apă clocotită.

--Mama, mi-a spus cum a fost între ea si tata. Întreaga noapte de nuntă. Mi-a spus despre cum se... împreunează.

Am întrerupt liniștea obscură.
Mi-am luat picioarele în brațe, strângându-le la piept și relaxându-mi capul pe genunchi, în timp ce o servitoare îmi masa creștetul.

--Va fi bine, Elena, va trece atât de repede încât nici nu vă veți fi dat seama că a fost.

Ceea ce nu aveau să înțeleagă cele care mă ajutau să mă urc în rochia imensă de nuntă, era că pentru acest moment s-au sacrificat generații întregi ale familiei mele. Casa Duvnir în sfârșit a ajuns la un pas distanță de tronul regatului Vinegra. Nu aveam să-i dezamăgesc.

Așa că-mi plantasem un zâmbet larg și deloc amenințător și am dat din cap în semn de ,,da".

***

Orga zdruncina temelia bisericii în notele sale grave. Ușile de lemn de mahon se deschiseră grele, spre cei din interiorul bisericii. Toate capetele se întorseră înspre mine privind. Observând.
Analizând.
Așteptând.
Bahirii aveau colții strânși, ghearele le frecau de lemnul spătarelor, cozile băteau sacadat în aerul sec ca un trosnet de bici. Oamenii stăteau drepți, încordați pe lungile bănci al cărui capăt cu greu îl puteau distinge de pe culoar.

Rochia era o armură în sine. Un roşu închis, al cheagului se sânge, ce se prelingea în valuri peste umerii mei, piept şi apoi, șolduri.
Mâinile îmi erau reci. Fără mănuși și fără încălțări, aerul rece de munte îmi atingea fiecare por și-l zdruncină la realitate.

O coroană argintie, cu zimți înalți cât brațul și ascuțiți ca tăișul sabiei purtam în brațe.
Trena îmi umbrea pașii făcuți pe lemnul umed.

Drumul împodobit cu petale de trandafiri, o trimitere spre tradițiile oamenilor, îmi deschidea calea printre băncile pline şi balcoanele supraaglomerate,  spre altarul unde mă aștepta cel ce îmi va să fie soț.

Îmi încleștasem dinții și mă forțasem să-l privesc drept înainte, prin găurile măștii.
Asemenea unui catarg în furtună, stătea semeț pe podium privindu-mă din spatele unei măști negre, încrustată în simboluri antice, străvechi.

Capa vişinie era singurul sortiment de îmbrăcăminte ce îi dădea o pată de culoare, negrul îl acoperea în întregime. Părul alb, lung îi era legat pe creștet în împletiturile ceremoniale, conturându-i, astfel, obrajii ascuțiți și bărbia severă. Singurele trăsături ce se putea discerne de după mască, cu excepția ochilor.

Jad în flăcări. Se rotea în pupile, inteligența vie și alertă, singura trăsătură ce trădau puterea Prințului. Adevăratul și marele monstru al serii se afla în fața mea, și aveam să-mi leg viața mea de-a lui.
Vedeam pe buzele preotului cuvinte dar nu puteam să le aud de zumzetul ce îmi acaparase mintea.

--Elena, fiică a ducelui de Duvnir, vei fi dată în căsătorie prințului Leviant, fiind consoarta prințului moștenitor, precum a fost voia celui de sus, zeu Obusus, tată al cerurilor, al celor întinse și adevărate. Printr-un devenire, întru primire a slujniciei tale ca consoartă a regatului Vinegra, oh, mare Obusus, lasă ca aceasta să fie numele prin care ne vei proteja. Te botez Valeriana, pentru cei de ieri și cei de azi.

Coroana îmi fusese luată din brațe. Prințul nu spusese nimic, dar privirea lui îmi ardea însemne în craniu.
Îmi așeazase pe creștet coroana, greutatea pe umeri, o primisem cu mândrie. Era răsplata tuturor războaielor, tuturor sacrificiilor, iar eu eram cea prin care casa Duvnir va reuși să atingă tronul. Pentru familie, mă voi sacrifica, pentru ei și pentru cei supuși nouă, voi deveni Valeriana.

Îmi mențineam respirația regulată. O cameră plină de bahiri gata să intercepteze cea mai mică mişcare pe care aș fi făcut-o. Nu mă puteam arăta prea ușurată, dar nici înfricoșată. Frica era un lux ce nu mi se cuvinea.

--Da, accept cele ce mi se dau cu îngăduință, spre trebuința regatului Vinegra și a poproului său credincioș.

Aproape că puteam simți mirosul tronului din lemn și fier stropit cu sânge.

Leviantul îmi cuprinse palmele între ale lui. Rece. Sângele în vine începuse să-mi fiarbă usturător. Valul de putere ce mă invada îmi făceau genunchii să tremure pe sub rochie.

În planul de a pune mâna pe tron, Leviantul va fi mai mult decât o piedică. Va fi cel de care mă voi feri, în preajma căruia va trebui să fiu cea mai atentă.

Se apropiase înspre mine, lăsând-si buzele să-mi mângâie colțul gurii.

Fuioare de electricitate mă străpunseră.
Invitații erau în genunchi. Zgomote.
Puterea prințului era dezlănțuită. O simțeam în oase, în vine, în aer.

Înafară de mine, nimeni nu stătea drept în fața lui.

Monstrul meu.
Prințul meu.
Duşmanul meu.

//09/08/2018//