Caruselul vieții

Capitolul 30

            -Chiar nu vreau ca Hope sa intarzie la intrarea pe scena. Iar daca esti tu acolo o sa o tii ocupata cu vreun sarut. Asa ca nu. Hai sa ne ocupam locurile.

            Am urmat-o nemai comentand nimic. Avea dreptatea ei; sigur i-as fi oferit lui Hope un sarut lung cum ii place ei. Ne-am asezat pe scaunele de pe primul rand, undeva in mijloc. Sala deja se aglomerase si era plina de parinti si bunici si frati si surori care veneau sa-si vada copiii talentati. Eu venisem numai sa o vad pe ea, pe micuta mea balerina. Eram atat de entuziasmat, pentru ca de cand am aflat ca a facut balet mi-am dorit sa o vad dansand pe o scena.

            -La cat plecati maine? Va pot duce eu la aeroport, spun eu oftand.

            -La 10 trebuie sa fim acolo. Ne-ai fi de mare ajutor daca ne-ai duce, imi zambeste Lindsey. Poti sa ramai la noapte la noi, dupa petrecere, daca tatal tau nu are nimic de obiectat. Dar sa fiti cuminti, ca dorm la acelasi etaj, imi face ea cu ochiul si rade.

            Noroc ca nu e Hope aici ca ar fi incremenit si nu m-as fi mirat daca s-ar fi bagat sub scaun de rusine. Am dat usor din cap in semn de afirmativ. Oricum nu-mi trecuse acel gand prin minte. De cand sunt cu Hope parca mintea mea se potolise, pentru ca pur si simplu simteam ca daca as spune ceva i-as distruge toata inocenta pe care o emana. Si nu voiam sa o sperii pentru ca o vedeam cum se stanjeneste cand spun ceva mai deochiat. Cand va veni timpul se va intampla... pana atunci nu o sa o grabesc.

            -Pfu! Greu cu pregatirile, aud o voce langa mine si tresar.

            Si eu si Lindsey am intors privirea spre Becca, care se asezase langa mine. Pot sa jur ca atunci cand a venit la Lindsey nu era imbracata asa. Purta o fusta neagra si o camasa mai transparenta bleumarin. Ne-a zambit larg, dar totusi am putut sa observ oboseala de pe chipul ei. Daca ea e obosita, nu vreau sa-mi inchipui cum e Hope. I-am simtit stresul inca de dimineata cand am vorbit la telefon. As fi vrut sa-i fiu aproape, dar chiar trebuia sa-i ajut pe baietii din ultimul an cu petrecerea. Poate eram eu fiul directorului, dar nu aveam privilegii.

            Luminile s-au stins in sala, ramanand luminata doar scena. Jasmine a aparut pe scena imbracata intr-o rochie lunga verde inchis. S-a apropiat de microforn, iar dupa un mic discurs despre spectacol a inceput prezentarea pentru Hope. Eram atat de mandru ca ea deschide spectacolul.

            -Vreau sa va prezint o balerina foarte talentata. San Francisco e foarte mandru ca o are azi pe scena. Intampinati-o cu apaluze pe Hope Miller, spune aceasta, iar eu incep sa aplaud cu putere.

            S-a dat jos de pe scena si a venit pe locul de langa Lindsey. Mi-a zambit, iar eu am facut la fel, apoi mi-am intors privirea spre scena. Acum era timpul printesei mele sa straluceasca. Muzica a inceput sa se auda usor dupa ce valul de aplauze s-a incheiat. Lumina scazuse in intensitate, iar Hope a pasit gratios spre scena. Purta o rochie lunga inchisa la culoare. S-a asezat in mijlocul scenei luand pozitia de inceput, apoi lumina s-a intensificat in jurul ei. Era superba! Parul ii era prins perfect intr-un coc, iar ochii albastrii ii ieseau in evidenta prin machiajul inchis la culoare.

            Privea spre un punct de undeva din spate. Cand muzica a inceput mai tare a inceput si ea sa danseze. Se misca atat de natural de parca ai zice ca face o plimbare prin parc, nu ca danseaza pe poante. Avea o gratie innascuta, iar la fiecare miscare pe care o executa aveai impresia ca nu depune nici cel mai mic efort. Cu zambetul acela perfect pe buze si ochii stralucind de pasiune era ca un inger venit pe pamant. Era atat de frumoasa.

Nu stiu cum de am avut acest noroc ca tocmai ea, Hope Miller, sa aterizeze in fata mea in acel parc plin de oameni. Simt cu fiecare celula a corpului meu ca ea e acea jumatate care-mi lipseste. O iubesc atat de mult incat nu cred ca as putea sa-i dovedesc vreodata sau sa-i exprim in cuvinte.

Imi simteam corpul de parca ar exploda din cauza bucuriei care se afla in interiorul meu. Dorinta mea era implinita. O vazusem dansand; cred ca vazusem fiecare filmulet posibil cu ea de pe internet. Imi aratase si in direct, dar nimic nu se compara cu o scena. O scena unde luminile sunt asupra ei si iese in evidenta. Parca ar fi o stea pe cerul intunecat. Acea stea care straluceste cel mai puternic. Chiar daca era mica, acum parea atat de mare. Era in lumea ei, in domeniul ei, unde se simtea cel mai bine si astfel emana o incredere de sine imensa. Mi-ar fi placut sa o vad in fiecare zi asa, zambareata, cu ochii stralucind si cu capul sus. Hope era prea frumoasa si prea speciala pentru ca orice urma de tristete sa-i pateze chipul.

Aplauze puternice s-au auzit in sala cand aceasta a facut plecaciunea de final. Eram atat de mandru si fericit, iar ea atat de frumoasa. Zambetul acela perfect ii lumina intreg chipul si la fel si viata mea. Scana cu privirea sala si pentru cateva secunde am vazut o mica incruntare pe chipul ei. Apoi ochii i-au cazut pe primul rand, iar zambetul a fost din nou larg. Negandind ce fac, m-am ridicat si am intins bratele spre ea. Nu mult i-a trebuit si s-a avantat spre mine. Am prins-o de talie si am ridicat-o cat de sus am putut, iar alte aplauze s-au auzit in sala.

Satul sa o impart si cu ceilalti, am lasat-o in jos privind-o in ochi. Erau atat de frumosi cand emanau bucurie si pasiune. Si-a incolacit mainile in jurul gatului meu si m-a sarutat. Nu ma asteptam la asta. Nu initia prea des saruturile si stiu ca inca mai avea retineri cand eram in public. Dar nu m-am gandit mult la asta, fiind acaparat de dorinta cu care ma saruta, iar eu i-am raspuns in acelasi mod.

-Ai fost perfecta. Te iubesc, printesa mea, ii soptesc eu peste buzele ei.

-Si eu te iubesc, printul meu, spune aceasta sarutandu-ma scurt.