Caruselul vieții

Capitolul 30

            -Ce se intampla? Nu pot sa te las sa platesti tu.

            -Nu am platit eu, rade ea. E cardul lui Matt. Mi l-a dat ieri cand a aflat ca vin cu tine la cumparaturi.

            -Ce naiba? Nu poate sa-mi plateasca el. Doamna, puteti anula?intreb eu rapid si intind cardul meu.

            -Imi pare rau, dar deja s-a facut tranzactia.

            -Ah! Ai noroc ca ma grabesc, oftez eu nervoasa. Hai sa mergem.

            Am luat punga cu rochia, apoi ca un fulger am iesit din magazin. Nici nu aveam curaj sa ma uit la ceas pentru ca as fi innebunit. Cum de am putut sa uit ca nu am rochie pentru spectacolul de azi? Am fost atat de absorbita de antrenamente si bagaje si gandul ca o sa plec in Seattle, incat am uitat complet de rochie. Cred ca in mintea era blocata in urma cu vreo 2-3 ani cand nu ma stresam de costume. Stiam ca Susan imi cumpara si stiam ca am un dulap plin de rochii din care puteam alege. Dar acum nu aveam nimic... in afara de cateva body-uri si cateva fustite din voal.

            Ne-am urcat in primul taxi pe care l-am gasit liber si am dat adresa locului unde se tinea spectacolul. Nici eu nu stiam unde e, deci sper ca soferul sa stie. Am sunat-o pe mama sa vad daca a ajuns sau daca macar a plecat de acasa. In graba mea, uitasem sa-mi pun poantele in geanta cu celelalte lucruri necesare. Atunci am vazut si cat e ceasul. Mai era jumatate de ora pana incepea, iar eu nici nu eram acolo. Nici imbracata, nici aranjata, nici nimic.

            -Mama, ai plecat?intreb eu rapid cand ii aud vocea.

            -Acum pornesc masina.

            -Mi-ai luat poantele? Te rog grabeste-te.

            -Da. Asta fac. Ne vedem acolo. O sa fie totul bine. Calmeaza-te, scumpo.

            Nu ma pot calma in astfel de situatii. Nu-mi vine sa cred ca zic asta, dar cred ca aveam nevoie de Susan. Ea stia mereu ora, locul, cand o sa urc pe scena si se asigura ca sunt cu zece minute gata inainte sa inceapa totul. Sunt o persoana punctuala de obicei, dar nu sunt obisnuita sa infrunt singura tot taraboiul dinaintea unui spectacol de balet.

            Matthew

            Am intrat rapid in sala de spectacol si am rasuflat usurat cand am vazut ca nu a inceput. Lumea isi cauta locul prin sala, iar eu ma uitam dupa Lindsey. Hope imi spusese ca prin primele randuri ne pastrase Jasmine locuri. Am inaintat usor spre randurile din fata si imediat am recunoscut-o pe Lindsey. Cauta si aceasta pe cineva prin sala. Nici bine nu am ajuns langa ea, ca am vazut-o pe Becca venind in graba la ea. Lindsey i-a dat o punga, iar aceasta a fugit de unde venise.

            -Ce s-a intamplat?intreb eu cand ajung langa ea.

            Aceasta s-a intors spre mine si a zambit cand m-a vazut. Lindsey imi aducea putin aminte de mama si prinsesem un anumit drag de ea. Era blonda, ca mama, avea ochii albastrii, ca mama, si observasem ca si stilul de imbracaminte era asemanator. Dar la comportament nu prea semanau, in afara ca amandoua isi iubeau copiii ca pe ochii din cap. Lindsey purta pantaloni negri stramti, o camasa alba si un sacou. Maneca era putin intoarsa si materialul rosu iti sarea in ochi, la fel ca pantofii cu toc inalt pe care-i purta.

            -Buna, Matt. Hope si-a uitat poantele acasa si de aceea a venit Becca in graba sa le ia de la mine. Hai sa ne asezam, in curand o sa inceapa.

            -Pot sa ma duc sa o vad?intreb eu cu speranta in glas.

            Deja imi era dor de ea pentru ca nu o vazusem de ieri seara. Lindsey m-a privit cu ochii mijiti si a oftat prelung.