Caruselul vieții

Capitolul 6

            -Da-mi drumul, aproape tip eu.

            -Nu mi-ai raspuns la intrebare, imi zambeste el. Genile la mate stau in casa vineri seara?

            -Nu e treaba ta ce fac eu. Si care-i faza cu intrebarea? Vrei sa ma scoti la intalnire si nu stii cum?ii rad eu in batjocura.

            -Nu mai gandi asa departe, fetito. Esti noua pe aici, deci sunt nevoit sa-ti explic ca unui copil mic, ofteaza el, iar mie imi vine sa-i dau una din cauza cuvintelor lui jignitoare. In fiecare vineri din prima saptamana dintr-un an scolar nou, se organizeaza o petrecere. Aproape toata lumea e prezenta. Poate vi si tu, asta in caz ca nu ai de lucru in plus la matematica.

            -Esti asa un nesimtit, ii scuip eu cuvintele in fata. Nu sunt fetita, nu sunt copil mic si in niciun caz nu sunt o izolata in casa care lucreaza non-stop la matematica. Daca-mi stii numele si varsta sau locul de unde vin, nu inseamna ca stii totul despre mine. Habar nu ai nimic despre mine. Acum scuza-ma.

            Mi-am smuls mana dintr-a lui, pentru ca slabise stransoarea, apoi am iesit din clasa. Imi simteam nervii intinsi la maxim, deoarece cuvintele lui ma facusera sa ma simt ca cea mai idioata fiinta de pe pamant. Credeam ca venita aici nu o sa mai fiu batjocorita, dar se pare ca s-a gasit si aici unul care sa faca misto de mine. De ce m-am gandit vreodata ca o sa scap de batjocuri? Cred ca s-au nascut odata cu mine. Blestemata viata.

            -Ce-i cu fataul acela trist la tine?ma trezeste vocea Beccai. E din cauza matematicii avansate? Matematica e o scorpie, se stramba ea.

            -Matematica e mult mai buna decat comportamentul unui anume specimen, murmur eu. Nu vreu sa vorbesc despre asta, scuze.

            Mi-am deschis dulapul si mi-am trantit cartea acolo. Ma abtineam sa nu plang. Lacrimile imi gadilau colturile ochilor. Cum poate cineva asa de dragut la exterior sa fie asa un mitocan pe interior? Si cum pot fi eu asa de proasta incat de vineri de cand l-am intalnit sa ma gandesc doar la el si cum i-am simtit mana rece peste a mea. Sau cand m-a ajutat cu protectile. Sau la ochii lui mari si caprui care m-au privit uimiti in prima zi de scoala. Sunt asa o proasta.

            -Diseara, eu, tu, plus multi alti elevi din scoala, plaja, petrecere de inceput de an scolar. Imi dai adresa ta si vin sa te iau pe la 7.

            -Ce?aproape tip eu. Nu merg nicaieri.

            -Ba mergi, spune ea serios. Te rog, Hope. Trebuie sa te distrezi si o sa-mi multumesti maine. Si daca vrei poti ramane la mine peste noapte si maine mergem sa-ti prezint orasul.

            M-am uitat putin speriata spre ea. Ar fi fost prima petrecere la care merg, unde nu ar fi fost niciun adult sa supravegheze. Prima petrecere din adolescenta mea. Si tata nu ar fi stiut. Adica sper sa nu afle. Si mama cred ca m-ar lasa. Becca ma privea cu ochii mari ca de catelus si cred ca mai avea putin si se punea in genunchi.

            -Bine, oftez eu. Dar totusi trebuie sa o intreb pe mama.

            -Iei, tipa ea de fericire si ma imbratiseaza strans. Sunt sigura ca te va lasa.

            M-am desprins din imbratisare, apoi am plecat spre urmatoarea ora. Eram putin emotionata din cauza petrecerii, mai ales ca Matt intr-un fel ma invitase si el. Acum o sa creada ca merg pentru ca a zis el. Oh, nu!

            Mi-am luat la revedere de la Becca, apoi m-am indreptat spre masina mamei, care ma astepta in fata portii. M-am urcat rapid, iar aceasta a pornit spre casa. Ma bucuram ca a putut sa vina dupa mine azi. Nu-mi placea sa merg singura acasa, pentru ca unii elevi din scoala, mergeau in aceeasi directie si ma simteam ciudat cand ii auzeam vorbind in spatele meu.