Al douăzecilea capitol.
Pentru mine, prima dragoste nu a fost ca pentru alte fete de vârsta mea. Nu am putut să mă plimb cu cel pe care îl iubeam, prin parcuri, ținându-ne de mână, să ieșim la film sau la masă împreună, să ne afișăm în public. Prima mea dragoste, nu a fost așa, dar pentru mine, a fost unică și romantică. Singura poveste de iubire care mi-a marcat sufletul, trupul și mintea și care mă urmărește și astăzi. Deși mi-aș fi dorit la nebunie ca în unele momente, eu și Erdal să fim un cuplu obișnuit, acum, probabil, mă gândesc că greșeam să vreau asta.
Întâlnirile pe furiș, modul în care mă ținea de mână, cum buzele ni se uneau în timp ce degetele lui îmi mângâiau obrajii, îmbrățișările în care îi simțeam inima bătând în aceleași timp și la fel se tare cu a me, fiecare " te iubesc" , spus printre șoapte și respirații șuierate...totul a făcut din prima mea relație ceva ce, pur și simplu, nu pot să îmi scot din minte.
Poate e amuzant că, de atâtea ori, eu și Erdal ne purtam ca doi copii care nu știau nimic din greutățile prin care eram nevoiți să trecem, dar când eram împreună, pur și simplu simțeam cum timpul se oprește în loc și suntem doar eu și el, singuri în întreg universul. Când Erdal și cu mine eram singuri, sentimentele ni se citeau în priviri și ne înțelegeam doar prin gesturi.
Și, dacă înainte cu ceva timp ca el să apară în viața și să o schimbe la trei sute șaizeci de grade, cineva mi-ar fi spus că o să fiu iubită și că o să am parte de o poveste atât de... intensă, i-aș fi râs în față. Nu mă credeam frumoasă. Nu mă simțeam demna de iubire și nu aveam încredere în mine și în felul în care arăt, dar a apărut el și m-a dezbrăcat de fiecare teamă, învelindu-mi trupul în curaj și iubire.
Au fost atâtea momente când l-am urât din toată inima și mi-am dorit să ardă în flăcările iadului pentru ceea ce îmi făcea, dar în adâncul sufletului meu, îl iubeam și îi voiam binele. Am plâns nopți întregi, cu capul sub pătură și căștile în urechi, ascultând aceeași melodie și blestemând ziua în care mi-a apărut în cale, dar știam că fără el, nu aș fi fost la fel și viața mea ar fi fost atât de nenorocită.
Îmi amintesc și acum fiecare moment, fiecare cuvânt pe care mi-l rostea, fiecare atingere și fiecare șoaptă, pentru că, deși au trecut atâția ani, șoaptele lui mi-au rămas întipărită în memorie și atingerile lui îmi bântuie și astăzi fiecare părticică a corpului.
Îmi amintesc primul Crăciun pe care l-a petrecut în casa bunicilor mei și îmi amintesc cum, pierdută printre gânduri, mi-am dorit să dansez cu el, dar nu puteam…nu puteam să o fac pentru că Lydia era acolo, dar el…el a făcut tot posibilul să dansăm.
—Cum te simți să faci Crăciunul cu noi? a întrebat unchiul Bruce, privindu-l pe Erdal care încerca să se tot ferească de atingerile Lydiei. Pe mine nici nu mă privea și, deși îmi spusese că e mai bine așa ca să nu dăm de bănuit, la dracu de nu mă durea în cel mai mare hal.
—Îmi place! a zâmbit el și bunica l-a prins, peste masă, de mână.
—Știi că ești parte din familie acum! a zâmbit ea și Erdal a dat din cap.
Părul blond îi stătea la fel de bine ca de fiecare dată și celebra cămașă cu carouri avea primii doi nasturi deschiși, astfel încât îi puteam vedea pieptul. Poate par o nebună, dar mă simțeam atât de mândră că avusem ocazia să dorm strânsă la pieptul lui, inspirându-i mirosul puternic și simțindu-i respirația pe părul meu.
—Iubitule, poți te rog să mergi cu mine până în dormitor? s-a pisicit Lydia lângă el, mângâindu-l pe piept. Mă simțeam…geloasă, dar trebuia să îmi reprim sentimentul…poate că aveam să uităm de ceea ce avusese loc între noi și el avea să fie fericit cu Lydia, sau poate că avea să se despartă de ea…atâtea gânduri îmi treceau prin cap în momentele în care o vedeam lângă el. Se potriveau arăt de bine…ea era frumoasă și înaltă...eu nu aveam nimic, dar nu am realizat că, lui Erdal nu calitățile exterioare îi plăceau, ci sufletul.
—Nu te poți duce și singură? și-a dat el ochii peste cap și ea a pufnit, plecând singură.
—Elisse, a început unchiul Bruce și Erdal, și-a îndreptat, discret, atenția spre mine, a mai trecut un an, nu ți-ai făcut și tu iubit? a continuat el și Erdal și-a încordat maxilarul. Mama și tata au chicotit ușor și nu știam de ce.
—Nu, unchiule, nu mi-am făcut! mi-am răsucit ochii și am simțit cum îmi iau obrajii și fruntea foc. Ce contează dacă am sau nu un iubit? am pufnit ușor.
—Relațiile nu sunt bune la vârsta ta! a vorbit, pe un ton ciudat, bărbatul care îmi dăduse lumea peste cap.
—Aprob! a ridicat tata o sprânceană. La ce îți trebuie băieți? Mai bine stai singură, cine știe de ce tâmpit dai! a continuat tata și Erdal a făcut ochii mari.
—Cum zici tu! am râs ușor și ceilalți au chicotit la rândul lor.
—Oh, hai, Elisse, pun pariu că nici primul sărut nu l-ai avut! a rânjit Lydia când a intrat înapoi în sufragerie. Dumnezeule, de ce dracu făcea asta?
Erdal a mârâit și a prins-o de mână.
—Ce-i, iubire, ți se pare că zic ceva greșit? l-a privit ea în ochi și el și-a încordat pumnul. Îl vedeam…era agitat și îmi era frică…îmi era frică, dar nu de el…ci de ceea ce putea spune Lydia căci greșisem, dar nu eu alesesem de cine să se îndrăgostească inima mea.
—Nu cred că ne privește pe noi dacă ea avut sau nu primul sărut. E viața ei, iubito! a spus el. În momentul în care a numit-o " iubito " , inima mea a început să bată într-un stil haotic, stomacul mi se strânsese într-un ghem și mâinile începură să îmi transpire. Mă durea sufletul, dar aveam ceva de ales? Trebuia să îl văd cum se comportă cu ea...și nu puteam face nimic.
—Oh, hai, Erdal, Elisse e o fată frumoasă și inteligentă, sigur a avut parte de prima iubire! a făcut ea un gest ciudat cu mâinile.
—Prea multă dragoste strică! a întrerupt rata discuția și în mintea mea, i-am mulțumit.
Mai târziu, în noapte, când toată lumea adormise, am ieșit în curte, privind absentă cum ningea. În ultimii ani, zăpada de Crăciun apărea tot mai greu și asta mă întrista, dar în acel an, ningea arăt de liniștit încât m-aș fi întins pe pământul rece și aș fi lăsat frigul să mă facă una cu fulgii de zăpadă.
—De ce nu dormi? i-am auzit vocea și, inițial, m-am speriat, dar inima mea bătea deja într-un stil nebunesc.
—Nu mi-e somn. Nu prea îmi place să dorm aici! am strâmbat din nas. Ai mei hotărâseră că e mai bine să petrecem noapte de Crăciun la bunica. Tu de ce nu dormi? am îndrăznit să îl întreb.
—Mă macină ceva! și-a aprins o țigară și a băgat-o între buze. Îmi era frig, dar prezența lui îmi făcea palmele să transpire și obrajii să îmi ardă.
—Ok! am făcut eu.
—Nu vrei să știi ce mă macină? a tras un fum de țigară, apoi l-a expirat puternic.
—Erdal … nu e bine să vorbim…. dacă ne vede cineva? am întrebat. Eram atât de speriată că puteam fi văzuți.
—Vino! m-a prins de mână și m-a tras în garaj, apoi a închis ușile și mi-a făcut semn să urc în mașină. Gata, aici nu ne vede nimeni! a zâmbit și a urcat pe scaunul șoferului. Ți-e frig? m-a întrebat și a întins mâna pe bancheta din spate, dându-mi geaca lui.
—Ce vrei să vorbim? m-am încruntat.
—De ce nu le-ai spus alor tăi că ai un iubit? Așa ar fi încetat să te tot întrebe!
—Nu, așa m-ar fi luat la întrebări! i-am explicat.
—Eu sunt iubitul tău, Elisse? m-a întrebat. Adică…ce avem noi…ții la asta, nu? și-a tras nasul.
—Normal…adică, țin la ceea ce avem Erdal, dar nu e bine…uite, Lydia a aflat! O să vă căsătoriți! am oftat.
—Nu o să o fac. Ți-am zis, o să găsesc o soluție, dar vreau să știu, mai … mai vrei ceea ce avem noi? Sau vrei să terminăm? nu îl înțelegeam. Inițial, am crezut că ea beat, dar apoi am realizat că nu băuse toată noaptea. În garaj și în mașină era întuneric, dar ochii lui albaștri sclipeau atât de frumos.
—Sunt așa confuză. Acum ești cu mine, dar tu și ea…
—Dar eu te iubesc! Sentimentele mele pentru Lydia s-au diminuat de dinainte să îmi dau seama că te plac! a spus și am simțit cum ochii mi se umezesc. De ce iubeam să îmi spună că mă iubește?
Mi-a prins mâinile într-ale lui.
—Spune-mi că nu vrei să ne oprim aici! Am nevoie de tine! și-a mușcat buza. Era atât de vulnerabil și nu știam ce să fac.
—Nu vreau! m-am aplecat spre el și i-am atins buzele, cu ale mele. A gemut ușor, iar eu nu știam ce să fac.
L-am lăsat să mă sărute. Au trecut, secunde sau minute bune, dar noi am stat îmbrățișați, de parcă nimic nu conta. Eram doar eu, el și magia nopții.
Mai târziu, am ieșit pe ușa din spate a gradului și el pe cea din față, întoarcându-ne în paturile noastre. Inima îmi bătea frenetic și îmi simțeam buzele arzând după săruturile noastre. O făcusem și în seara de de Crăciun. Ne sărutasem fără să ne pese de ceilalți și, pentru prima dată, nu aveam remușcări.
Dacă atunci mă simțeam josnic datorită sentimentelor mele, pe parcurs am înțeles că destinul ne-a vrut împreună și nu, nu cred în destinul propriu zis, dar cred în ceva ce a dorit ca eu și el să formăm un întreg. Fără Erdal, viața mea ar fi fost cu totul altfel acum, căci el, a fost bărbatul pe care l-am iubit din toată inima și pe care, continui să îl iubesc și acum.