Consequences // FINALIZATĂ //

EPILOG

               Epilog - Erdal

După 35 de ani

—Ești gata, tată? a intrat John în camera unde stăteam și mi-am ridicat privirea din caietul soției mele. Ochii nu mă mai ajutau și erau împăienjeniți de lacrimi pe sub ochelarii pe care îi purtam.

Ultimul lucru pe care soția mea l-a scris a fost căsătoria noastră. De atunci, timpul nostru a fost plin de dragoste și ne-am iubit așa cum nimeni nu o făcuse.

—Elisa, Adelina și Tommy au strâns toate lucrurile mamei în cutii! a spus fiul meu cel mai mic și s-a așezat lângă mine, punându-și capul pe brațul meu.

Trecuseră treizeci și cinci de ani de când o cunoscusem pe mama lor și patru luni de când Elisse alesese să plece de lângă mine și să mă lase sfâșiat când îmi promisese că nu o să o facă. Îmi e dor de ea. Îmi e dor de zâmbetul și de ochii ei frumoși, de îmbrățișările ei calde și de femeia care a fost în toți acești ani și pe care am iubit-o mai presus de viața mea.

Poate că dragostea adevărată nu există pentru unii, dar pentru mine a avut doi ochi frumoși și o voce caldă, două mâini care mi-au ghidat inima să iasă din întuneric și o inimă care astăzi nu mai bate lângă a mea, dar pe care o simt. Elisse e undeva întipărită în mine și nu pot să schimb asta. Nu pot să o scot din viața mea și să mă împac cu moartea ei...e peste puterea mea.

A dat naștere a trei copii pentru mine și i-a oferit Elisei dragostea unei mame, iar pe mine m-a iubit necondiționat până a ales să plece și să mă sfâșie, să îmi distrugă inima și să mă lase fără nici un sprijin. Au trecut patru luni idioate și durerea se agravează...e de parcă mi-a furat jumătate de inimă în ziua în care a murit.

Am luat bluza ei și am strâns-o în brațe alături de jurnalul iubirii noastre și am început să plâng și mai tare. Nu am înțeles și nici nu am să înțeleg cum de Dumnezeu mi-a luat-o atât de devreme.

—Tată, știu că te doare! mi-a spus cel mai mic copil al nostru și mi-am dat ochelarii jos, ștergându-mi lacrimile. Aveam nevoie de ea.

Mi-am amintit de seara în care am întâlnit-o și mi-am tras nasul. De câte ori închid ochii, mi-o imaginez exact ca atunci. Copila cu păr blond și buze trandafirii care roșea în prezența mea și mă fascinase din prima clipă. Dacă închid ochii, Elisse e iar aici cu mine și îi aud vocea.

De patru luni abia dacă mai dorm și mâncarea refuză să-mi priască și ochii mei refuză să nu plângă. Nu pot.

Iubești foarte mult un om și întreg trupul tău devine dependent de el, iar inima ta bate numai pentru persoana respectivă până în momentul în care se întâmplă ceva și ți se ia totul. Elisse a mea fusese o femeie puternică, frumoasă și sănătoasă. Elisse a mea nu trebuia să moară pentru că îmi promisese că o să trăiască pentru mine. Ce eram eu fără ea?

Închid ochii și o revăd, stau în liniștea nopții în dormitorul nostru și îi strâng lucrurile în brațe, lucruri care au încă mirosul ei și care îmi amintesc de ea, mă plimb prin casa noastră și îi aud vocea, o văd în fiecare colț al camerei și retrăiesc fiecare moment cu ea.

Atât de tare mă doare sufletul și atât de rău mă doare inima încât simt că fără ea, nu mai am aer. Nu pot să respir fără ea și nu pot să nu mă gândesc la femeia pe care am iubit-o treizeci și cinci de ani din viața mea. Elisse a fost suflul și bătaia inimii mele, motivul pentru care am trăit și am luptat în fiecare zi, dar cum poți să te împotrivești sorții și bolii? Cum putea Elisse a mea, fragila mea Elisse, să lupte cu boala mistuitoare? Cum să învingă blestematul de cancer care îi răpise toată veselia și o schimbase atât de mult?

—Tată, trebuie să mergem! mi-a spus John care urma să mă ia să locuiesc cu el și soția lui, dar am dat negativ din cap. Nu eram pregătit pentru asta.

Totuși, m-am ridicat și am continuat să țin lucrurile ei mă pieptul meu, iar inima mea bătea atât de slab.

—Orice ar fi, noi suntem cu tine, tată! mi-a spus Tommy, venind în întâmpinarea noastră. Și pe ei îi durea pentru că Elisse fusese mama lor, dar viața mea nu ar fi avut sens fără ea.

—Poți să vii aici oricând îți dorești, dar e mai bine să locuiești cu unul dintre noi! mi-a spus Adelina, ținând o poză înrămată în mână. În poză eram eu și soția mea la căsătoria noastră.

Mă îndrăgostisem de Elisse si îi oferisem toată iubirea mea, deși o făcusem să plângă cinci ani nenorociți, ca mai apoi ea să plece și să mă lase să plâng toți anii nenorociți în care aveam să mai trăiesc fără ea.

În lunile de dinainte să moară slăbise atât de mult și părul ei frumos și lung se împuținase și îi căzuse. Ar fi avut cincizeci de ani acum și ar fi rămas aceeași femeie frumoasă și aș fi iubit-o așa cum merita, dar a plecat și mi-a lăsat toată viața într-o ceață din care nu puteam să ies.

—Cinci minute lăsați-mă singur și apoi vin! le-am spus și m-am așezat pe pat, iar ei s-au conformat și au ieșit.

Înainte să moară am stat în fiecare minut cu ea la spital și am insistat să îi plătesc ședințe de chinetoterapie, doar eram amândoi medici bogați, dar a refuzat și mi-a spus că vrea să trăiască ultimele momente alături de mine și copiii ei, ai noștri.

—De ce ai plecat, sufletul meu? De ce m-ai distrus și mi-ai luat tot aerul? De ce mi-ai luat motivele să mai trăiesc? am spus și am lăsat lacrimi să curgă pe tabloul cu noi. De ce nu ai vrut să mai stai lângă mine și mi-am lăsat un gol în inimă pe care nu o să îl mai poată umple nimeni? Elisse a mea, copila mea frumoasă și iubită! am spus și i-am mângâiat chipul palid. Cum să trăiesc eu fără tine, sufletul meu? Cum să respir când tu nu o faci? Cum să pot să privesc cerul și să mă bucur de viață când tu ai plecat? Cum să trăiesc eu fără tine? am hohotit în plâns.

Un om cunoaște iubirea adevărată o singură dată în viață și oricât de mult ar încerca, nu poate să treacă peste ea și să își revină. Chiar dacă iubirea nu se împlinește, o să plângi și o să compari fiecare persoană cu aceea care ți-a marcat sufletul și te-a făcut să cunoști dragostea care îți era străină.

Omului îi este dat să iubească și în momentul în care pierzi persoana pe care aj iubit-o mai presus de propria ta rațiune, nimic nu mai e la fel.

Eu am iubit cu adevărat din seara în care am cunoscut-o pe micuța cu părul blond și nu aveam să mai iubesc niciodată în viața mea atât de puternic și de real. Ea era a mea, eu eram al ei, chiar și dincolo de moarte, așa cum ne promisesem.

Și aveam să iubesc pentru că iubirea noastră suferise atât de multe consecințe. Aveam să o iubesc până la infinit și aveam să trăiesc o viață pentru amândoi, atâta timp cât Dumnezeu avea să mă mai lase pe pământ.

—Te iubesc, Elisse a mea, și am să o fac cât am să trăiesc și dincolo de moarte! am rostit pentru ultima dată, strângând tabloul și caietul ei la pieptul meu.

                          SFÂRȘIT!