Consequences // FINALIZATĂ //

Al nouăsprezecelea capitol.

       Al nouăsprezecelea capitol.

Nu mi-a răspuns la telefon și la mesaje. Nu m-am mai sunat timp de două săptămâni, apoi, într-una din duminicile în care ai mei au decis să mergem în vizită la bunica, era acolo. Fericit. În brațele Lydiei. Se sărutau. Am înghițit în sec și am încercat da îmi stabilesc tremurul din voce când Lydia m-a întrebat ce fac.

Mă durea că îi scrisesem atâtea mesaje, că încercam să dau de el, dar el nu mi-a răspuns și atunci, acolo, aproape că făcea dragoste cu Lydia. O atingea pe obraji și râdea alături de ea. Eu…eu eram doar o spectatoare a iubirii lor.

—Vi să mă ajuți la bucătărie? m-a întrebat bunica mea și i-am zâmbit. M-am ridicat și am urmat-o. Deși am trecut pe lângă el, nu m-a privit. Am tăcut și mi-am mușcat buza de jos. Ce puteam să fac?

—Ai făcut gogoși? am întrebat când am văzut coșul în care le punea, aproape plin. Mi-e dor de bunica și de gogoșile ei. De serile când povesteam până târziu cu ea.

—Mda! a zâmbit ea. Lydia și Erdal s-au împăcat…ai văzut? a zâmbit și mai mult și am simțit cum inima mi se strângea într-un ghem. 

—Au fost certați? încerc să fac o glumă.

—De parcă nu știi. A venit Erdal într-o seară beat, au discutat ceva și a doua zi erau amândoi un zâmbet. Știi cum sunt cuplurile. Partenerii se ceartă, dar găsesc un mod de a se împăca! spune ea și îmi dă coșul cu pâine să îl duc afară.

Îmi venea să plâng și nu aveam aer destul. Pentru prima dată mă întrebam: Ce dracu ai făcut, Elisse? În ce Dumnezeule mare te-ai băgat? Ce credeai? Că o să o lase pentru tine? Și-a bătut joc și tu ai sperat ca proasta!

Am pus coșul de pâine pe masă și am zâmbit, stând pe locul meu. Ce puteam să fac? Să plâng? Mi-aș fi dorit să o fac. Să îl lovesc și să îl fac să recunoască ceea ce mi-a făcut? Probabil era bine dacă o făceam. Inima mea plângea și mă durea capul. Simțeam cum îmi țiuie urechile.

—Vrem să facem un anunț! a zâmbit Lydia și Erdal a râs ușor, lingându-și buza de jos. Știți că între noi au mai fost mici certuri, dar, să mă iertați că o zic, dar sexul de împăcare le rezolva pe toate! unchiul Bruce a chicotit și tata a murmurat un " așa e " , până ce mama l-a ciupit de umăr. Așa că, Erdal m-a cerut de soție! a spus ea și a arătat micuțul inel cu piatră roșie de pe degetul ei. Am simțit cum încremenesc. Cum lumea se învârte în jurul meu.

O felicitau. Toată lumea se bucura pentru ei. Toată lumea râdea și dansa de bucurie, iar eu, eu…nu îmi dădeam seama de ce dracu se întâmplă toate astea. Ce făcusem? Sperasem că o să spună adevărul și că o să rămână cu mine? Ce proastă am fost. Îl ascultasem că îmi spunea că mă iubește. Cât de idioată am fost atunci?

—Felicitări! i-am spus Lydiei când a venit și m-a îmbrățișat.

—Tu o să fii domnișoara mea de onoare! mi-au spus și mi-am mușcat obrazul, încercând să nu spun ceva răutăcios, deși aș fi vrut să o fac.

—Asta numai dacă îți dorești! A spus el. După atâtea zile îmi vorbea și mă privea, dar spunea ceva ce în loc să îmi provoace zambet, îmi provoca o ură pe care nu o simțisem în toată viața mea.

Poate puneam prea mult suflet. Poate faptul că eram încă o copilă mă făcea atât de vulnerabilă încât să cred că el iubesc. Poate că greșeam în ceea ce simțeam, dar în timp ce mințeam mea îmi spunea să o aleg pe Lydia și fericirea ei, inima îmi șoptea, bătând nebunește, numele lui. Acum, privesc tot ce a fost atunci și îmi șterg lacrimile adunate în colțurile ochilor. Poate dacă nu eram o fată credulă, nu ajungeam unde sunt. Inima mea nu avea să bată în același timp cu a bărbatului pe care îl iubesc.

Am zâmbit și Erdal s-a oferit să meargă să cumpere băuturi, fiind singurul care nu consumase nimic cu alcool în acea seară.

—Merge cineva cu mine?  a zâmbit el și a băgat mâna în buzunarele blugilor lui, veșnic albaștrii, căutând cheile.

—Du-te tu, Elisse, ziceai că vrei să cumperi ceva! a zâmbit mama și am înghițit în sec. Eram, oare, pregătită să fac asta?

Poate dacă refuzam, era mult mai bine. Poate dacă spuneam un nu mulțumesc, nu ajungeam să plâng de durere atât de tare, dar am acceptat.

Față de alte dați, m-am urcat pe scaunul din spate și mi-am băgat căștile în urechi, uitându-mă pe geam. Modul liniștit în care ningea îmi făcea sufletul să tresară de bucurie, dar să se simtă și pustiu.

—Ești bine? și-a întors, fugitiv, privirea spre mine și am aprobat cu o mișcare a capului. Nu ai să îmi vorbești? și-a mușcat buzele.

—Despre ce? Vrei să vorbim despre modul în care tu ți-ai bătut joc de mine și eu te-am crezut? mi-am scos căștile din urechi și mi-am dat părul pe spate.

—Încetează să spui asta, atâta timp cât nu îmi știi motivele! mi-am mușcat buza de jos când a spus asta.

—Motive? Ți-ai bătut joc de mine și mi-ai spus niste cuvinte dulci iar eu te-am crezut. Mi-ai zis că nu te-ai mai culcat cu Lydia de la primul sărut și, ca o proastă, am crezut și asta. Ai ținut una și bună că vrei să le spunem totul,
dar azi aflu că te-ai gândit să te căsătorești cu ea. Ce vrei de la mine? Pur și simplu nu înțeleg care e motivul pentru care faci asta. Ce vrei? Să mă dezbini de cei dragi mie? Nu o să reușești, Erdal! Ți-am văzut fața adevărată! Am văzut că ești un mincinos atât de talentat! am bătut, într-un gest fals, din palme. Poate nu trebuia să îi vorbesc asta, poate am greșit și l-am rănit, sigur am făcut-o, dar el? El nu mă rănea pe mine?

—Încetează naiba cu toate tâmpeniile astea, Elisse! Nu te-a învățat mama ta să nu judeci o carte după copertă? Atâta timp cât nu știi motivul pentru care mă însor cu Lydia, nu vorbi! a lovit cu pumnul în volan.

—Ești un nemernic! Asta ești! Mi-e milă de tine! Spui atâtea minciuni încât nici Lydia nu merită să te creadă! am scuipat vorbele spre el.

—Taci dracului și ascultă-mă! a tras mașina pe marginea drumul și a frânat brusc. Când s-a întors cu fața spre mine, am văzut o privirea ciudată. Plină de…nu știu...nici azi nu înțeleg. Venin? O privire plină de venin sau, pur și simplu, de furie? Cert e că Erdal are laturi pe care nici astăzi, după atâția ani, nu le înțeleg.

—Nu țipa la mine! Nu mă mai sperii! Nu ai control asupra mea! abia azi, când îmi amintesc seara aceea, realizez câtă disperare și furie se ascundea în calmul cu care încercam să vorbesc.

—Vrei să aflii motivul? Lydia a citit mesajele! Pe toate! De la cap la coadă. A văzut apelurile și a simțit mirosul tău pe tricoul meu…în seara în care am plecat de acasă. A venit după mine la spital și a făcut un scandal oribil de față cu toți rezidenții și cu profesorul. Mi-a spus că nu o să îți facă sau spună nimic dacă te las baltă și o cer de soție! cât timp a vorbit, nu mi-am dat seama cât de panicată eram. Ce voiai să fac, iubito? Ți-am promis că nimeni nu o să dea vina pe tine sau o să te critice pentru asta și mă țin de cuvânt! era calm și mâinile îmi tremurau.

—Minți! Ești un mincinos! mi-am șters lacrimile cu mâneca.

—Nu. Crezi că mie îmi convine? Nu avem de ales! a lovit scaunul din lateralul lui și am privit fix. Eram panicată, dar nu din vina modului în care reacționa.

—Ce o să facem acum dacă e așa cum spui tu?

—O să îți găsești un alt băiat ... Unul de vârsta ta…

—Nu vreau asta…adică…

—Știu. O să rezolvăm. Îți promit, iubito! mi-a luat mâna și mi-a sărutat podul palmei.

Am tresărit. Ca de fiecare dată, el era alinarea mea. Orice făcea, pur și simplu, dregea într-un fel sau altul. Poate că de asta, și astăzi, încă îl iubesc mai presus de orice.