Consequences // FINALIZATĂ //

Al douăzeci și șaselea capitol.

  Al douăzeci și șaselea capitol.

În umătoarele luni, viața mea a rămas anostă și rutina intervenise. Tot ce făceam era să merg la liceu, să vin acasă și să pierd timpul încercând să mi-l scot din minte, dar nu puteam. Oricât de tare încercam să îl uit, continua să apară în mintea mea. Oricât de mult îmi spălăm trupul, îi simțeam atingerile. Inima mea continua să îl strige.

Mă durea atât de tare și nu știam cum să acopăr golul creat de el. Nu știam cum să fac să îl uit și cum să îmi opresc inima din a bate pentru el. Fiecare adiere de vânt, fiecare strop de ploaie și fiecare rază de soare îi aducea numele pe buzele mele și îl auzeam strigându-mă.

Elisse.

Și lacrimi începeau a curge pe chipul meu. Vocea lui era întipărită în mintea mea.

Elisse, iubito, sunt aici!

Și continuam să mă urăsc pentru că mă îndrăgostisem de el. Era atât de greșit de la început, dar eu refuzam să văd asta. Dar, mai presus de asta, era greșit faptul că pusesem la îndoială ceea ce el simțea pentru mine.

Treceam prin locurile în care ne ascundeam să ne vedem și inima mea tânjea după alinare. Vedeam imaginea noastră așa cum eram cândva și refuzam să cred că totul e real. De aș fi pus încrederea în el pe primul loc atunci și de l-aș fi lăsat să vorbească! Dacă i-aș fi acordat șansa să îmi explice, probabil povestea noastră avea să o ia pe un alt drum, dar pur și simplu nu am putut. Nu am putut pentru că mă simțeam trădată.

Și am continuat să îi duc dorul și să îl iubesc, deși era departe și mă convingeam că merită să îl urăsc din tot sufletul cu toate că speram că o să se întoarcă și o să fie totul bine. Știam că, într-o zi, povestea noastră avea să continue căci inima mea nu putea să mă mintă.

Și mi-am urmat rutina, păstrând aparențe. Am continuat să zâmbesc și seara, când nimeni nu avea să mă vadă, plângeam cu chipul afundat în pernă.

Nu puteam să uit modul în care buzele lui le sărutau pe ale mele și mâinile lui îmi atingeau trupul. Nu puteam să uit modul în care Erdal, în infinita lui putere, nu voia să mă rănească atunci când am făcut dragoste.

I-am povestit mamei totul și mi-a spus că știa, iar asta mi-a făcut inima să tresară și trupul să se înfioare.

—Sunt mamă, copila mea, nu pot să trec cu vederea peste ceea ce fiica mea simte. Și cine crezi că nu ar putea să vadă modul în care te privea? În care vă priveați...ochii voștri...

—Mi-e dor de el, mamă! am întrerupt-o și mi-a șters lacrimile cu mâneca hainei sale.

—De ce nu i-ai acordat o șansă să îți explice? L-am văzut când s-a întors! a vorbit și mi-am tras nasul.

—Nu am putut! am ridicat din umeri și mi-am mușcat buzele.

În toate momentele în care am crezut că cedez, mama a fost acolo și mi-a oferit alinarea ei. În fiecare seară idioată în care am plâns, m-a strâns în brațe și am adormit cu capul pe pieptul ei. Într-un fel, mama a fost singura care îmi putea înțelege durerea și care știa să mă aline, pentru că era mama.

Și, într-o zi, am întâlnit un alt băiat, dar inima mea nu avea să îl privească niciodată ca pe un iubit. Nu aveam să îl consider niciodată mai mult decât un prieten.

Era o zi de joi și ploua. Trecuseră deja trei luni de la plecarea lui Erdal și eu încă sufeream, pentru că inima mea îi aparținuse în totalitate numai lui.

Autobuzul întârzia și ploua atât de tare încât întreg trupul îmi tremura. Eram singură și nimeni nu părea să mă observe pe bancă. Nu aveam nici măcar o blestemată de umbelă.

Și, de nicăieri, o mașină a oprit și a coborât un bărbat. Era înalt și părul lui negru era umed. Avea o umbrelă în mână.

—Ești ok? Nu ar trebui să stai așa în ploaie! a vorbit și mi-a întins umbrela, dar l-am privit sceptică.

—Mulțumesc, dar nu am nevoie! i-am spus și și-a dat ușor ochii peste cap.

—Ești udă leoarcă și tremuri toată, sigur ești ok? a zâmbit în colțul gurii. Nu cred că autobuzul trece prea curând! a chicotit.

Nu înțelegeam de ce vorbește cu mine și unde vrea să ajungă, dar Aaron a ajuns să fie un om important pentru mine.

—Nu știu unde vrei să ajungi, dar nu mai vorbi cu mine! am pufnit.

—Bine, dar ia umbrela asta! Fiica mea o să se supere dacă mă întorc în mașină cu ea!  a vorbit și l-am privit confuză. Părea mult prea tânăr să aibă un copil. Când mi-a ghicit confuzia, mi-a arătat spre geamul din spate al mașinii unde stătea o fetiță blondă și zâmbea. Am chicotit la imaginea ei și mi-am tras nasul.

—Mulțumesc! am acceptat umbrela și el a zâmbit.

—Vezi că se poate? a întrebat ușor amuzat. Numele meu e Aaron și cred că fac o pneumonie dacă mai stau în ploaie...și, e valabil și pentru tine! mi-a explicat și am oftat.

—Numele meu e Elisse și cred că sunt nevoită să stau în ploaie până vine autobuzul! am râs ușor. După zile bune în care am evitat să zâmbesc, un necunoscut reușea să îmi smulgă un zâmbet.

—Nu vreau să zic ceva greșit și știu că nu mă cunoști, dar ajung dincolo de Central Park și poate am cum să te las undeva! s-a scărpinat ușor în cap.

Am oscilat și am privit spre fata din mașină. Probabil trebuia să mă gândesc la risc, dar Aaron a ajuns să constate o parte importantă din viața mea și mi-a fost alaturi atunci când mă așteptam mai puțin. Aaron a fost cel care, chiar și pentru câteva secunde, mă scotea din bula mea. Aaron este, și astăzi, o persoană importantă pentru mine.

—Bine. Stau în Central Park! am zâmbit și a dat din cap.

Mi-a deschis portiera din spate și fiica lui s-a mutat astfel încât să îmi facă loc și mie.

—Credeam că tati o să o dea în bară! a vorbit ea pe un ton copilăros, pronunțând greșit cuvintele. Nu se prea pricepe la ajutat oamenii, dar e secret! mi-a făcut cu ochiul și a râs, dinții ei micuți ieșind în evidență. Apropo, eu sunt Lucy! a spus și tatăl ei a privit-o în oglinda retrovizoare.

—Elisse! am zâmbit eu și fata mi-a imitat gestul.

Pe parcursul drumului, am aflat că Aaron avea douăzeci și șase de ani, iar fiica lui cinci. Își creștea copilul încă din primele clipe de viață pentru că soția lui murise la naștere, iar asta mi-a făcut inima să se strângă într-un ghemotoc și pielea să se furnice.

Într-un fel sau altul, am crezut că am să îl pot uita pe cel care îmi spulberase întregul trup și inima, dar știam că nu o să pot face asta.  Nici Aaron și nici un alt bărbat nu avea să îl scoată pe Erdal din inima mea căci el era adânc tatuat acolo.

Am crezut că aveam să îl uit dacă mă lăsam pudrată de valurile unei alte iubiri, dar oricât am încercat, singurul bărbat pe care l-am iubit și continui să îl iubesc a fost Erdal.

Deși îmi distrusese sufletul și simțeam că m-a trădat, n-am încetat niciodată să îl iubesc și inima mea nu a încetat să îl strige.

Prin vântul care șuiera puternic, îl simțeam cum mă strigă, iar prin stropii de ploaie îi simțeam atingerea. Așa cum a fost din totdeauna, el avea să fie prezent în tot ceea ce mă înconjura și asta a făcut ca dragostea mea să nu înceteze niciodată.

În infinita putere a lui Dumnezeu, eu am rămas a lui...iar el, al meu... pentru totdeauna.