Consequences // FINALIZATĂ //

Al douăzeci și treilea capitol.

  Al douăzeci și treilea capitol.

Târziu, trecut deja de miezul nopții, m-am trezit și m-am sprijinit pe coate, privindu-l pe Erdal. Mi se părea cel mai frumos bărbat, acolo, gol, în întunericul nopții, imediat după ce făcusem dragoste și spulberase fiecare minciună a lui Nicolaus.

M-aș fi temut. În urmă cu câteva luni înainte de apariția lui Erdal, m-aș fi temut să cred în iubire și să mă las atrasă de cineva, m-aș fi temut să fiu dezgolită de fiecare secret, asta până când Erdal a venit și a schimbat totul.

Îmi era teamă să îl ating, crezând că e doar un miraj și o să dispară. Îmi era teamă să îi dau drumul atunci când îl țin în brațe, crezând că am să îl pierd. Îmi era teamă să nu visez, pur și simplu și să nu se termine totul într-o singură clipă, dar cel mai teamă îmi era să nu plece și să îmi frângă sufletul, să distrugă tot ce construise în jurul meu.

Mi-am pus capul pe pieptul lui și, în momentul în care i-am simțit inima bătând atât de liniștită, m-am simțit în siguranță. Și astăzi, simplul fapt că inima lui bate în același timp cu ea mea și se caută de câte ori se pierd, mă face să vreau să strig, nebună de iubire.

I-am simțit mâna atingându-mi parul și am suspinat, știind că s-a trezit. Probabil nici nu dormise sau, probabil mă simțise că îl priveam, dar toate astea nu contau atâta timp cât îi simțeam atingerea ce mă bântuie și astăzi. Atingerea care m-a însoțit chiar și atunci când nu eram împreună.

Aveam să plâng din vina lui, să sufăr, dar nici una din astea nu conta pentru că, tot timpul, în adâncul inimii mele, am simțit că o să se întoarcă și o să schimbe totul, iar asta îmi dădea curaj să înfrunt durerea. Ori de câte ori mă rănea, știam că nu o face intenționat, că o să revină și o să-mi lipească fiecare ciob al inimii cu iubirea lui.

Mi-am tras nasul și am simțit cum buzele lui îmi sărută creștetul capului. Gestul mi se părea mult mai intim decât orice altceva, în fond, eram doar noi doi, pierduți într-un univers al nostru.

—Ești bine? Te temi de ceva? m-a întrebat și glasul lui părea atât de răgușit și sexy încât inima mea șuiera de plăcere când îl auzea. Regreți ceva? a continuat și a înghițit în sec.

Cum puteam să regret când avusesem parte de prima mea noapte de dragoste cu bărbatul pe care, la naiba, îl iubeam mai presus de rațiune?

—Sunt bine! m-am ridicat pe coate și l-am privit, iar el mi-a zâmbit și mi-a mângâiat chipul. Și nu, Erdal, nu regret nimic! am vorbit și am simțit cum obrajii mei prind o tentă roșie de emoție.

—Te-am rănit? a rostit pe un ton domol, oarecum îngrijorat. Am realizat, încă de atunci, că Erdal nu era ca oricare alt bărbat cu care putem să fiu. Erdal era...Erdal și îmi putea oferi totul doar printr-o singura atingere. Reușea să mă dezarmeze dintr-o privire și să mă urce pe culmile placerii când mă săruta.

—Nu-ți face griji, n-am nimic! i-am zâmbit și m-am aplecat cât să îl sărut pe obraz.

Deși eram amândoi goi, nu îmi era rușine de nimic. Făcusem dragoste. Eu și el, făcusem dragoste în ciuda temerilor care aproape ne despărțeau și, de atunci, trupurile noastre s-au căutat de fiecare dată cu speranța că se vor regăsi.

—Am încercat să fiu cât mai blând...mai ales că...dar nu știu... adică, ți s-a părut că am fost prea dur? s-a bâlbâit el. Faptul că își făcea griji pentru mine îmi umplea inima de fericire.

—Erdal, dragostea mea, nu te teme, sunt bine! i-am vorbit și a oftat ușor, privindu-mă în ochi.

De fiecare dată, privirea lui albastră îmi pătrundea până în adâncul sufletului și mă cucerea. De fiecare dată, la Erdal se termina tot și începea o nouă etapă, iar dragostea cu care mă privea...era totul.