Consequences // FINALIZATĂ //

Al optsprezecelea capitol.

      Al optsprezecelea capitol.

Dormeam la bunica mea, așa că stăteam în camera în care obișnuiesc să dorm când merg acolo și ascultam muzică la căști. Erdal era la spital și Lydia nu era acasă, așa că nu aveam cum să îi văd, momentan, deci mă simțeam bine. Dar cum aveam să mă comport când urma să stau cu ei la masă? Ce aveam să fac atunci când Lydia avea să îl sărute? El o să îi răspundă? Și mă întrebăm, așa, pentru prima dată, dacă ei doi sunt încă atât de apropiați. Dacă Erdal își bătea joc de mine și îmi spunea că mă iubește, făcând, în același timp, dragoste cu ea.

—Vrei să mănânci ceva? a intrat bunica în cameră și am dat negativ, punând căștile pe pat. Ce bine că ai mai venit și tu la mine. Și așa, Bruce și Amalia lucrează toată ziua, iar Erdal și Lydia se ceartă continuu...

Erdal și Lydia se certau? Cum adică?

—De ce se ceartă? m-am încruntat.

—Nu știu. De câteva luni se ceartă continuu și dorm separat în fiecare seară. Am auzit că nu au mai făcut nici dragoste...Lydia îi tot reproșează asta! bunica era foarte directă. Inima mea bătea într-un ritm alert și îmi simțeam obrajii arzând. Am tras aer puternic în piept.

—Nasol…a fost tot de am putut să spun.

—Nu cred că le mai merge mult...Erdal e un băiat bun, dar știm câți băieți a adus Lydia până acum acasă și toți au plecat. Are aproape nouăsprezece ani, nu știu cum de visează la căsătorie! a ridicat bunica din umeri. Atunci, probabil m-aș fi bucurat că Erdal să plece…poate așa, nu ajungeam în punctul în care am fost și nu sufeream, dar eram, oare astăzi aici, dacă el dispărea, pur și simplu? Mai aveam tot ce avem acum?

—Nu știu ce să zic, zău…

Încercam să îmi stabilesc bătăile frenetice ale inimii.

—Nici eu. Dar se vede clar că s-au distanțat! mi-a mângâiat ea părul și am încercat să zâmbesc. Mă duc să pregătesc masa! a zâmbit și am dat afirmativ din cap.

—Vrei să te ajut? am zâmbit.

—Nu e nevoie! mi-a sărutat fruntea și a ieșit din cameră.

Am rămas singură și m-am întins pe spate, privind tavanul alb. Simțeam fluturi în stomac și furnicături pe corp. Inima îmi bătea într-un mod ciudat. Eram atât de agitată.

Mi-am închis ochii și am oftat adânc, rememorând fiecare moment care a avut loc între mine și Erdal. Fiecare sărut care m-am răvășit, fiecare îmbrățișare strânsă și fiecare șoaptă. Fiecare moment în care am simțit cum, pur și simplu, noi suntem singurii care contăm. Fiecare zi în care m-am gândit la el și în care încercam să mă mint că nu simt nimic.

Ce se întâmpla dacă el nu apărea? Eram atunci, oare, atât de îndrăgostită și fericită? Ce se întâmpla dacă în ziua aia nenorocită, în ploaie, nu mă săruta…nu apărea? Probabil, fără Erdal, Nicolaus ar fi continuat să mă agreseze și aș fi trăit toată viața cu același gând, aceași teamă…că am fost violată.

M-am întors pe burtă și mi-am ascuns chipul în pernă, oftând puternic. Îi simțeam mirosul. Îi simțeam respirația lângă mine și inima bătând în tandem cu a mea. Îi simțeam buzele. Tot ce simțeam atunci, s-a făcut astăzi, mult mai puternic, mult mai intens pentru că, oriunde e, el…trăiește în inima mea.

Ușa la intrare s-a auzit și m-am ridicat în capul oaselor. Aveam impresia că stătusem o veșnicie așa, că adormisem, deși trecură abia cinci minute.

M-am ridicat din pat, mi-am luat cartea și ochelarii de pe noptieră și am ieșit în curte, stând pe leagăn. Deși afară începuse să ningă și era destul de răcoare, leagănul era acoperit și îmi făcea bine să stau pe el. M-aș întoarce și astăzi acolo.