Consequences // FINALIZATĂ //

Al patruzeci și doilea capitol.

   Al patruzeci și doilea capitol.

Stăteam în fața oglinzii din dormitorul meu, în timp ce mama îmi prindea voalul în cap, iar mama lui Erdal îmi aranja poalele rochiei albe. Toată lumea era acolo. Bunica, unchiul Bruce, Amalia, frații mei...toată lumea era strânsă în jurul meu pentru că aveam să mă căsătoresc cu Erdal.

Inima îmi bătea atât de tare și ochii mei erau încețoșați de lacrimi. Cine ar fi crezut în urmă cu mulți ani, când ne-am întâlnit, că aveam să ajungem aici? Era iubitul Lydiei, presupusul meu unchi și relația noastră părea imposibilă. Cine ar fi crezut că aveam să ajung, câțiva ani mai târziu, după sute de lacrimi și de cuvinte în care îmi spuneam că am greșit, să mă căsătoresc cu el?

Cum s-au întâmplat toate astea și cum am ajuns să fiu mama copiilor lui și soția lui?

Am vărsat atâtea lacrimi și m-am gândit de atâtea ori la binele altora, al Lydiei, al unchiul Bruce și mătușii Amalia...lui Erdal, deși îi făceam atâta rău.

Rochia albă mi se aranja atâta de  perfect pe corp și aveam impresia că visez. După atâta suferință, mai erau câteva ore și aveam să devin soția celui care mă distrusese și mă reconstruise de atâtea ori. Fusesem o marionetă a iubirii noastre, așa cum fusese și el, iar soarta me cărase pe atâtea drumuri încât nu aveam speranța că o să învingem.

—Ai emoții? și-a pus mama lui mâinile peste ale mele și i-am zâmbit. O iubeam atât de mult de parcă era propria mea mama. Era acolo de câte ori aveam nevoia și asta era tot ce conta.

—Mă mai întrebi? am zâmbit eu și minute bune mai târziu, eram condusă la altar de către tata, în timp ce sora, verișoarele mele și Elisa îmi călăuzeau drumul cu petale.

Încă nu intrasem biserică, deci nu îl puteam vedea pe Erdal, dar inima mea bătea atât de tare și nu puteam să cred că aveam să devin soția lui. Era totul de parcă visam și tot trupul meu tânjea de durerea că aș putea să mă trezesc.

Despărțiți în urma consecințelor și plângând atât de mult unul de dorul celuilalt, rănindu-ne și reconstruindu-ne de atâtea ori, noi fusesem sortiți să fim împreună.

Îmi bătea inima cu putere și picioarele îmi tremurau, iar tata era la fel de agitat cum eram și eu. După tot ce se întâmplase și toată ura care se revărsase asupra lui Erdal și a mea, acum noi ne uneam destinele în fața familiilor noastre și emoțiile ne năpădeau pe amândoi.

Când am intrat, cel care avea să îmi devină soț în câteva minute, și-a îndreptat atenția spre mine și ochii lui albaștri s-au umplut de lacrimi. Îi sesizam agitația pentru că se tot juca, distras, cu marginile sacoului albastru închis și își mușca buza de jos. Și el era la fel de nerăbdător precum eram eu.

În brațele fratelui meu și lângă cei doi verișori ai mei, stătea fiul nostru de numai șapte luni, Thomas și inima mea se umplea de bucurie să îl văd. Îi semăna atât de bine iar eu eram atât de fericită să știu că am dat viață unei noi variante a lui Erdal. Era copilul creat de noi din dragostea puternică ce se născuse între noi.

Mama, bunica și mama lui Erdal stăteau una lângă alta lângă unchiul Bruce și Amalia care îmi zâmbeau. După atâta timp, înțeleseră faptul că iubirea pune stăpânire pe o inimă. Noi eram născuți să fim împreună și nimic nu putea să schimbe asta, atâta timp cât ne iubeam.

—Să ai grijă de ea, fiule! i-a spus tata și mi-a pus mâine într-ale soțului meu, apoi mi-a prins chipul în palme. Să mă ierți pentru tot, copilul meu! Amândoi să mă iertați și să profitați din plin de iubirea pe care o aveți, căci e păcat să o irosiți. Și tu să mă ierți, Erdal, am greșit! a spus tata și amândoi am dat din cap, fiind strânși într-o îmbrățișare de omul de care azi îmi e atât de dor. De tata.