Consequences // FINALIZATĂ //

Al doilea capitol.

Al doilea capitol.

Pe măsură ce zilele treceau, eu și Erdal ne înțelegeam mai bine și începeam să devenim amici, sau încercam să facem asta, însă, tot timpul era o tensiune ciudată între noi. O tensiune pe care amândoi o sesizam, dar nici unul nu spunea nimic legat de asta.

—Ce ar fi să plecăm în parc cu toții la un picnic? a propus el într-o după amiază însorită de duminică.

—Foarte bună ideea! a aprobat tata și ne-a zâmbit. Chiar aveam nevoie de o plimbare! chicotește el.

—Și eu! a vorbit unchiul Bruce și și-a mângâiat burta ușor crescută. Am chicotit la asta.

—Păi, aveam trei mașini, deci ne putem grupa toți, vorbi Erdal, până una alta, hai să pregătim repede câte ceva și mai cumpărăm una alta din magazin!  

Stăteam pe leagănul din curte și mă legănam, simțind cum vântul ce șuieră ușor îmi trece prin părul umflat și cârlionțat.

—Hei! m-a salutat el și s-a sprijinit de stâlpul de susținere al leagănului.

—Salut și ție! i-am zâmbit atunci.

—Ești cam abătută azi, s-a întâmplat ceva? se încruntă el.

—Nu am nimic! am ridicat din umeri. Sunt cam obosită! am continuat, zâmbind strâmb.

—De asta o să mergem în parc, o să fie relaxant! râde el și se așează pe leagăn, lângă mine. Lydia a devenit cam distantă! l-am auzit zicând și m-am încruntat.

—Nu știu ce să zic! mi-am dat ochii peste cap și l-am privit plictisită.

—Nici nu trebuie! mi-a ciufulit el părul și l-am privit nervoasă.

—Abia mă pieptănasem, mi-am pus eu mâinile în sân, acum stă oribil! am pufnit.

—Ba nu, îți stă chiar mai bine! Ar trebui să mă fac frizer! a râs cu gura până la urechi.

—Nu, nu ar trebui! am râs eu și fără să îmi dau seama atunci, era prima zi în care amândoi eram destinși unul în fața celuilalt.

—Ești așa o nesuferită, ți-am mai spus asta? a ridicat al din sprâncene.

—Și ție ți-am mai spus că ești ciudat? i-am repetat gestul.

—Zilnic, zău așa! a râs cu gura până la urechi.

—Nu chiar! m-am ridicat, dar m-a prins de mână și am simțit cum un gol în stomac mi se forma.

—Să mă pot ridica și eu! a făcut semn spre mâna mea și am zâmbit strâmb.

În ziua aceea, a trebuit să merg în mașină cu el, Lydia și bunica mea. Cum parcul ale era unul diferit de cel din zonă și la cincizeci de kilometri de locul plecării, pe drum mi s-a făcut rău de mașină. Dumnezeule, urăsc senzația aceea!

L-am rugat să oprească mașina și să cobor pentru a lua o gură de aer, deși știam că voi vărsa imediat ce voi simți pământul sub picioare.

Am coborât și m-am îndreptat spre marginea drumului, aplecându-mi corpul la nivelul solului și ținându-mi mâinile pe frunte.

Am simțit o mână caldă pe spate și am știut, habar nu am cum, că el era cel care stătea lângă mine.

S-a aplecat la nivelul meu și mi-a pus mâna pe frunte, șoptindu-mi la ureche:

—O să fie bine, sunt aici!

În ziua aceea nu ne-am mai ciondănit mereu și de atunci începusem a deveni prieteni.