Consequences // FINALIZATĂ //

Al paisprezecelea capitol.

        Al paisprezecelea capitol.

Am ieșit pe poarta liceului. Un soare trist de noiembrie abia mai strălucea și frigul pusese stăpânire pe oasele mele. Nu mai vorbisem cu Erdal de mai bine de mai bine de o săptămână. Nu îi răspundeam la mesajele pe care mi le scria, nici la telefon. Trebuia să fac asta dacă îmi doream să pun o pauză, distanță între noi. Trebuia să îl ignor, deși mă durea.

—Elisse, stai! m-a prins colegul meu din urmă și m-am oprit în loc, zâmbindu-i. Te duci în stația de autobuz? a zâmbit el.

—Da! i-am răspuns și mi-a făcut semn să mergem împreună.

—Merg și eu. Ce mai faci? a ridicat el o sprânceană.

—Anthony, vorbești cu mine de parcă nu am vorbit acum câteva minute, la oră! chicotesc eu și își dă ochii peste cap.

Anthony și cu mine ne înțelegeam destul de bine în liceu. Era genul acela de băiat prietenos, priceput la tot și mereu cu zâmbetul pe buze, gata să ofere ajutor și sfaturi. Încă mai zâmbesc la amintirile fiecărui test la istorie când toată clasa îi cerea ajutorul.

—Crezi că o să plouă? privi el cerul înnorat și am ridicat din umeri.

—Probabil că da! luna noiembrie a anului acela era mult mai friguroasă decât de obicei.

Când mașina neagră a lui Erdal s-a oprit în parcarea liceului, am încercat să ignor totul și să mă concentrez pe discuția cu Anthony.

—ELISSE! a coborât el din mașină și s-a îndreptat spre noi. L-am ignorat cât am putut, dar colegul meu mă privea ciudat.

—Îl cunoști? a ridicat el din umeri și s-a întors spre bărbatul care îmi măcina mintea de zile bune.

—Stai dracului pe loc, Elisse! a ajuns el lângă noi și m-a prins de mână.

—Tu cine ești? s-a încruntat Anthony.

—Nu ai tu treabă! s-a uitat urât la el și m-a prins de mână.

—E unchiul meu, mă descurc! i-am făcut semn să plece și, ezitând puțin, s-a conformat.

—Cine-i ăla? m-a prins Erdal de mână și s-a uitat fix în ochii mei. Trecuse, parcă, atâta timp de când îl privisem ultima dată în ochi, dar atunci, privirea lui era total diferită. Rece, dură și plină de furie.

—Un coleg de clasă! mi-am ferit privirea de a lui.

—Un dobitoc, adică! și-a dat ochii peste cap. Trebuie să vorbim! m-a tras de mână spre mașina lui, dar m-am oprit în loc.

—Nu, nu trebuie! Și nu mai țipa! mi-am smuls mâna din strânsoarea lui.

—Trebuie să vorbim, am zis! Ce e atât de greu să înțelegi asta? m-a prins iar de mână și m-a condus la ușa mașinii. S-a întors cu fața spre mine și m-a privit în ochi.

—Nu avem ce să vorbim, Erdal! mi-am țuguiat eu buzele.

—Te rog! a spus și cu degetele mânii lui dreapte desena cerculețe pe brațul meu stâng.

—Putem să vorbim și aici! știam că, dacă suntem în public, nu mă poate săruta. Mai mult ca sigur, dacă rămâneam singuri, Erdal avea să mă sărute, să mă distrugă iar, așa cum o făcea de fiecare dată când reușeam să construiesc un zid care să ne țină departe unul de celălalt.

—Nu putem! mi-a deschis portiera mașinii și mi-a făcut semn să intru.

Poate că trebuia să nu o fac. Poate că trebuia să mă întorc pe călcâie și să fug, dar nu am putut. Erdal…ochii lui, buzele, vocea…totul mă făcea să vreau să rămân pentru totdeauna lângă el.