Consequences // FINALIZATĂ //

Al treisprezecelea capitol.

       Al treisprezecelea capitol.

Dimineața următoare, toți plecaseră deja de acasă când Erdal s-a trezit. Eu nu aveam școală pentru că erau ceva examene în liceu și trebuia să stăm acasă.

Stăteam în bucătărie, pe fotoliul unde aveam obișnuința să citesc și ascultam muzică la căști. Ce aveam să fac atunci când Erdal urma să se trezească?

Gândul mi-a fost întrerupt fix de el, care intra în bucătărie. Am înghițit în sec atunci când l-am văzut fără tricou și mi-am mușcat buza de jos.
De ce avea efectul ăsta asupra mea? De ce mă face, și astăzi, să mă pierd cu firea?

—Neața, Elisse! și-a trecut o mână prin părul lui blond. Era a foarte răvășit și vocea lui era diferită. Te deranjează dacă fumez aici? și-a scos o țigară din buzunarul blugilor pe care ii purta. Am ridicat din umeri. De ce se comporta atât de rece? De ce vorbea cu mine de parcă eram doi necunoscuți? De ce mă privea așa?

—Vrei să îți fac o cafea? l-am întrebat și s-a uitat fix la mine.

—Știi să faci cafea? s-a încruntat.

—Erdal, am șaisprezece ani, sunt mică, nu proastă! Nu e atât de greu să faci o cafea! mi-am dat ochii peste cap și m-am ridicat de pe fotoliu, căutând cafeaua în dulap.

—Dar Lydia nu știe să facă nici măcar o cafea! l-am auzit murmurând ca pentru sine și am simțit cum îmi roșesc obrajii.

—Foame îți este? l-am întrebat mușcându-mi, pe interior, obrazul.

—Sunt prea mahmur să mănânc! a chicotit. Trebuie să vorbim, Elisse, iar! l-am auzit, dar l-am ignorat, așteptând să se fie gata cafeaua. Nu te preface că nu mă auzi, nu mai putem continua așa. Tu mai reziști? Că eu unul, cedez puțin câte puțin, iubito, și am ajuns la capătul răbdării.

L-am simțit atât de aproape de mine. Stătea la câțiva centimetrii de mine și răsuflarea lui îmi provoca fiori pe șira spinării. Atât de aproape încât, dacă mă răsuceam pe călcâie, îl puteam săruta.

—Eu…

—Hai să vorbim! m-a prins de talie și m-a întors cu fața spre el. Nasul meu s-a lipit de pieptul lui gol. Pielea goală a pieptului său mă emoționa și în dimineața aceea părea mult mai înalt ca niciodată. Mă intimida.

—Despre ce să vorbim? nu am îndrăznit să îmi ridic privirea spre el pentru că, știam prea bine cât de tare mă pot emoționa ochii lui. Din totdeauna, privirea lui Erdal a avut un efect ciudat asupra mea.

—Nu te mai preface că nu știi! Trebuie să discutăm! Mi-ai cerut timp, dar cât crezi că o să pot să mai mint? Să mă prefac mereu că o iubesc pe Lydia? a vorbit și a făcut un pas în spate. Uită-te în ochii mei, Elisse. Uită-te și spune-mi că nu vrei să spun adevărul, că nu simți nimic pentru mine și jur că mă duc dracului și te las în pace! a gesticulat el cu mâinile în aer.

Puteam să fac asta? Puteam să îl privesc și să îl alungă de lângă mine? Puteam să îi spun, de asemenea, să rămână?

Am vrut să îl privesc în ochi și să îl mint. Am vrut și eram sigură că o pot face, dar ceainicul mi-a dat de înțeles că apa pentru cafea a fiert. Și m-am întors cu spatele la el.