Consequences // FINALIZATĂ //

Al treizeci și treilea capitol.

        Al treizeci și treilea capitol.

Am rămas agitată tot restul zilei iar când am ieșit din spital, inima mea a început să bată din ce în ce mai tare și trupul îmi tremura. După cinci ani lungi și plini de durere, îmi venea să plâng de fericire. Îmi venea să strig atât de tare cât de mult îl iubeam pe Erdal. În ciuda tuturor greșelilor noastre din trecut, am continuat să ne iubim.

Și când l-am văzut, am simțit aceeași fluturi în stomac și aceeași stare de agitație ca în primele zile. M-am simțit emoționată ca atunci, în prima seară, la bunicii, ca în parc, ca la bal...ca de fiecare dată când Erdal îmi făcea inima să explodeze de bucurie.

Stătea sprijinit de același Volkswagen negru, de aceeași mașină care fusese martoră atâtor săruturi și declarații de iubire, mașina care, într-un fel sau altul, a devenit o parte din povestea noastră.

Fuma și era la fel de frumos și impunător ca prima dată. În blugi albaștrii, în obișnuita cămașă cu carouri, stând atât de calm și fiind atât de frumos  când pe mine mă agita atât de tare prezența lui.

Fără să îmi pese de cei din jurul nostru, am luat-o la fugă spre el, dorindu-mi atât de tare să îl îmbrățișez, să îl las să mă sărute și să mă mângâie și să îmi promită, ca de fiecare dată, o iubire veșnică și pură.

Când am ajuns în fața lui, surprins, m-a ridicat în brațe și s-a răsucit cu mine, strângându-mă puternic la pieptul lui. Avea același miros care fusese prezent pe trupul meu atâta timp și care mă urmărise, aprofundând dorul puternic pe care îl purtam în sufletul meu.

Îmi fusese dor de Erdal a meu. Erdal cel care era dispus să lupte pentru noi și să mă iubească așa cum sunt. Erdal cel care, și astăzi, a rămas același bărbat de care m-am îndrăgostit iremediabil și pe care îl iubesc cu toată rațiunea mea.

Mi-a prins chipul în palme și m-a răsucit astfel încât să stau cu fundul pe capota mașinii lui și s-a uitat fix în ochi. Mi-am trecut limba peste buza de jos și am înghițit în sec. Cum rezistasem cinci ani întregi cu o asemenea iubire mistuitoare în suflet?

—Erdal, am șoptit și mi-am apropiat chipul de al lui, stând cu frunțile lipite, să nu mă mai rănești! am repetat ceea ce îi spusesem de atâtea ori de când se întorsese. Și nu avea să mă mai rănească.

—Nu o să o mai fac, iubito! a șoptit și i-am simțit respirația peste buzele mele. A chicotit și nu am înțeles de ce. Mașina asta, a început el, a fost martora iubirii noastre! a spus același lucru la care mă gândisem și eu.

Am râs și mi-a imitat gestul.

—Deci? a zâmbit el. Îmi mai acorzi o șansă? a continuat.  Iubeam modul în care mă privea în ochi, stând cu fruntea lipită de a mea. Face asta și astăzi și tocmai de asta, în fiecare zi îl iubesc mai tare, mai sincer, mai adevărat.

Am rostit în obraji și mi-am mușcat buza de jos. Eram pregătită să îndur, pentru iubirea pe care ne-o purtam, atâtea consecințe.

—Bine! am răspuns și s-a depărtat de mine, făcând ochii mari și zâmbind. Era surprins și fericit.

Brusc, mi-am amintit de modul în care îngenunchease în fața mea, încercând să mă convingă să îl ascult. Mă durea inima că nu acceptasem explicația lui și că îl rănisem. În tot timpul în care îl învinovățeam pe el, eu eram cea care greșise și voia să continue minciuna care ne-a despărțit.

—Te iubesc, Elisse! Te iubesc așa cum un marinar iubește cântecul dulce al oceanelor și cum nimeni nu a iubit vreodată! a mărturisit și m-am simțit atât de fericită.