Consequences // FINALIZATĂ //

Al treizeci și cincilea capitol.

    Al treizeci și cincilea capitol.

Era o zi de sâmbătă, iar noi toți ne adunasem la masă la bunica. Ziua aceea era cea în care ai mei, aveau să afle despre Erdal. Îmi era teamă și tremuram. Aș fi putut să îl împiedică să vină, dacă știam ce avea să urmeze, dar, în mintea mea, am crezut că o să fie bine. În meniul în care l-am văzut acolo, în acel fel, mi s-a frânt inima și am acționat. Poate că da, greșise, amândoi greșisem, dar unchiul Bruce și tata au făcut un gest oribil.

Bunica și mama serveau mâncarea în farfurii, în timp ce mătușile mele se ocupau de o prăjitură.

Îmi tremurau picioarele și mâinile îmi transpirau. Inima îmi bătea mult prea tare și nu îmi puteam controla reacțiile.

" Ești sigură că trebuie să vin? Adică...oricum trebuie să le spunem, dar ești sigură că vrei să facem asta, iubito? " Mi-a scris și am oftat, înghițind în sec. La naiba, trebuia să îi spun să nu vină, să îl opresc, dar eu...eu i-am răspuns cu un simplu da.

—În seara asta...vine cineva la noi! i-am anunțat când eram la masă și m-au privit uimiți. Mama a zâmbit si a dat aprobator din cap pentru că mama știa.

Seara avea să fie un eșec, un moment de cumpănă care ne-ar fi putut despărți, dar nu mai eram o copilă prostuță și am luptat pentru bărbatul pe care îl iubea din tot sufletul meu.

O mașină s-a oprit la poartă și inima a început să îmi bată atât de tare. Aveam un deja vu, dar eram atât de speriată de ceea ce avea să urmeze.

Pentru un moment, m-am plasat iar în prima seară când l-am întâlnit și când am conștientizat că totul avea să se schimbe între noi. Dacă seara aceea ar fi fost atunci, m-aș fi controlat. Dar Lydia nu mai era acolo și eu nu mai eram Elisse de atunci. Eram femeia care atunci, acum și pentru o veșnicie, avea să lupte pentru ceea ce simte.

M-am ridicat de pe scaun și am mers spre poartă, făcându-le semn alor mei, să aștepte. Îmi tremurau genunchii și aveam o stare de agitație în stomac.

Am ieșit la poartă și am închis-o în urma mea, trăgând aer puternic în piept. Am privit mașina lui și s-a dat jos, înghițind în sec. Și mâinile lui tremurau și chipul îi trăda aceeași teamă. După atâta timp, adevărul avea să iasă la iveală și îmi era atât de teamă.

—Ești pregătită, iubito? a întrebat și mi-a luat mâna într-a lui, privindu-mă fix în ochi. Am înghițit în sec.

—Orice ți-ar spune, face sau cere, Erdal, te rog să lupți și să nu le cedezi. Sunt cu tine! am spus și am conștientizat că eram pregătită să îmi înfrunt familia pentru el. În acel moment, aș fi renunțat dacă nu aveau să îl accepte. Și astăzi aș renunța.

—Ții minte când ți-am zis că nimeni nu o să te învinuiască? a șoptit și mi-a sărutat podul palmei. Agitația se estompa și fluturii apăreau în stomacul meu. Și în seara asta, iubito, o să te apăr! a spus și am dat din cap. Intrăm? a întrebat sceptic și am dat afirmativ din cap.

Și, ținându-ne de mâini, am intrat. Am fost privit fix și unchiul Bruce s-a ridicat, scaunul pe care stătea, căzând.

—Ce cauți aici? l-a el și restul familiei l-a privit cu...ură. Numai mama zâmbea și a murmurat printre buze că e bine ceea ce facem.

—Elisse, ce caută ăsta aici? a întrebat mătușa mea, mama Lydiei, strângând mânerul furculiței în mână. Ochii îi erau în lacrimi și poate că îi înțelegeam durerea, dar, la rândul lor, ei trebuiau să îmi înțeleagă dragostea.

—Ce ar fi să vă așezați și sa vorbim? mi-am dres eu glasul și unchiul a pufnit, lovind cu piciorul ghiveciul de flori din apropiere.

—Ce să vorbim? Criminalul ăsta nu are ce să caute în curtea și în casa mea! a pufnit nervos, arătând cu degetul spre Erdal.