Consequences // FINALIZATĂ //

Al unsprezecelea capitol.

Al unsprezecelea capitol.

Am continuat să plâng și, oricât mă chinuiam, nu mă puteam calma. Totul era prea nou și...dureros pentru mine, iar faptul că dormeam lângă Erdal mă mânia și mă făcea să vreau să urlu de durere.

Îi simțeam respirația caldă pe părul meu și mâinile lui îmi strângeau talia. Mă ținea atât de strâns în brațe încât mă întrebam dacă Erdal nu își cunoaște cu adevărat puterea sau nu își dorește să mă piardă. Deși preferam prima variantă, aș fi vrut ca Erdal să nu vrea să mă piardă.

Un tunet puternic a zguduit pământul și a tresărit, ascunzându-mă la pieptul lui Erdal. Îmi era atât de frică.

—E doar un tunet, caraghioaso! l-am auzit râzând și m-am strâmbat. Și de ce plângi? m-am întors cu fața spre el și m-a privit în ochi.

—Nu plâng! l-am mințit și și-a dat ochii peste cap.

—Elisse, plângi de când ne-am băgat în pat!

De unde știa că plâng? El parcă dormea!

—Nu plâng, Erdal! mi-am tras nasul și l-am simțit sarutându-mi zona de sub ochi.

—Asta, a fost o lacrimă, iubito! a spus după ce s-a depărtat.

Iubito? De ce îmi spunea așa? De ce se juca atât de mult cu inima mea?

—Erdal, vreau acasă! am încercat să mă depărtez de el, dar mi-a prins mâinile deasupra capului și s-a ridicat, stând, oarecum, peste mine, dar sprijinindu-se pe genunchi.

—Elisse, hai să vorbim! Hai să punem capăt jocului ăsta! Nu mai putem minți! mi-a șoptit continuând să mă privească în ochi.

—Erdal, vreau acasă! mi-am încleștat maxilarul dorindu-mi să nu trădez emoția din glasul meu. Îmi doream să mă sărute, îmi doream să vorbim și să încetăm acest joc, dar o răneam pe Lydia și pe ai mei.

—Eu vreau să vorbim, Elisse! Și nu plecam de aici până nu ne spunem totul! a continuat să stea deasupra mea și să îmi țintuiască mâinile pe pat. Știu că și tu simți la fel, Elisse! Și ție îți bate inima la fel de tare cum bate a mea! Și ochii tai trădează aceleași sentimente ca ai mei, și buzele tale mă strigă, și te mistuie aceeași dorință ca pe mine! mi-a vorbit pe un ton pe care nu îl recunoșteam, dar care îmi provoca fiori până în adâncul sufletului și mă făcea să mă topesc.

—Erdal, nu! Te rog! O rănim pe Lydia…

—Și crezi că nu o rănim mai tare dacă noi continuăm să o mințim? Să continui sa dorm lângă ea și să o sărut cu gândul la tine? Tu să o privești în ochi și să minți că nu simți nimic pentru mine? Așa nu o rănim? mi-a eliberat mâinile și, inițial, am vrut să îl împing, dar m-am abținut.

—Erdal, nu e bine!

—Spui mereu același lucru, Elisse! Nu e bine, nu e bine? Cât crezi că o să mai rezistam în iureșul ăsta de sentimente? Cât crezi că o să mai rezist să stau lângă tine fără să te sărut? vorbea atât de tare încât avea impresia că îl putea trezi pe preotul Angel în fiecare clipă.

—Nu țipa! am șoptit și s-a uitat încruntat la mine. O să îl trezești pe bătrânul Angel! am continuat și și-a mușcat buzele.