Consequences // FINALIZATĂ //

Al douăzeci și doilea capitol.

  Al douăzeci și doilea capitol.

Ani buni m-am temut de bărbați și nu am vrut niciodată să aflu adevărul din spatele a ceea ce Nicolaus spunea că îmi făcuse, fiindcă mă temeam. Pentru mine, până să apară Erdal, dragostea nu a contat, în nici un fel, dar el a apărut și a schimbat totul. A dărâmat fiecare fărâmă de durere și m-a reconstruit după modelul său.

În ziua în care împlineam șaptesprezece ani, relația noastră s-a schimbat. A devenit mult mai intensă și pură, mult mai diferită încât, deși nu ne vorbeam, ne înțelegeam din priviri.

După acea noapte, am simțit în fiecare clipă cum buzele lui îmi alintau fiecare părticică a trupului și cum pielea mea freamătă de dorința de a-l mai simți încă o singură dată. După acea noapte, Erdal și cu mine am devenit un întreg, fără să ne mai pese de Lydia, de nimeni. De atunci, chiar dacă eram înconjurați de ai noștri, privirile noastre se căutau cu dorință.

Trupurile noastre nu au încetat niciodată să se  iubească și, deși eram departe, ele au aparținut doar celuilalt. Deși erau alături de alți oameni, ele au visat la clipă regăsirii și au adăpostit în ele inimi ce băteau cu dor, una pentru cealaltă.

Mașina lui gonea pe străzile slab populate, iar eu priveam cum primăvara își intra în rol. O melodie lentă, răsuna la radio și îmi învăluia fiecare por. Melodia pe care și astăzi o mai iubesc la fel ca atunci.

Ai mei habar nu aveau unde sunt, dar pentru mine nu conta atâta timp cât eram lângă Erdal. Restul lumii era un abis fără sfârșit, iar el era centrul universului meu.

—Unde spuneai că mergem? l-am întrebat privind cerul negru al nopții.

—Dacă ți-aș spune, aș strica surpriza! a zâmbit el în colțul gurii. Mereu am iubit și am să iubesc acel zâmbet care e astăzi o parte din mine. Acel surâs șarmant care mă cucerește iar și iar, de un infinit de ori.

Am tăcut și l-am privit cum conducea în continuare spre periferia orașului.

—Îți e teamă de mine? m-a întrebat la un moment dat, apăsând ușor pedala de accelerație.

—Nu mi-a fost niciodată, Erdal, dar ce e cu întrebarea asta? am chicotit ușor.

—Voiam doar să știu! a chicotit la rândul lui și a virat pe o străduță lăturalnică drumului pe care mergeam. Era slab luminată și o singură casă ocupa locul înconjurat de iarba proaspăt înverzită și de flori abia apărute.

Casa aia, a devenit o parte din noi. A devenit locul iubirii noastre, locul în care două suflete goale și-au propus să nu se despartă niciodată și s-au unit din iubire, în întunericul nopții. Casa care a reușit să ne aducă împreună când lumea ne dezbina. Casa care e pur și simplu, a noastră.

—Ce facem aici? l-am întrebat când a oprit  mașina și am privit panoul care ne anunță că acea casă e de vânzare.

—M-am gândit că o să îți placă. Vreau să cumpăr casa asta, iubito. Să mă trezesc în fiecare dimineață aici, cu tine, și să facem dragoste în fiecare cameră a ei, să ne creștem copii aici! mi-a vorbit când am coborât din mașină și m-a îmbrățișat pe la spate. Răsuflarea lui caldă îmi provoca fiori pe șira spinării și vorbele lui mă emoționau.

—Cât de frumos gândești, Erdal.…ai planuri atât de frumoase și idei mărețe! i-am vorbit cuprinsă de o stare de reverie. Visele lui mă surprindeau și, deși nu toate au devenit realitate, astăzi nu regret nici o clipă că am îndrăznit să visăm. Fară vise, iubirea care s-a legat între noi nu ar fi rezistat a nimic.