⚊𝐥𝐢𝐩𝐬 𝐝𝐨𝐧'𝐭 𝐥𝐢𝐞 || 𝒌𝒊𝒎 𝒕𝒂𝒆𝒉𝒚𝒖𝒏𝒈 ✓

XVII

     –– Oh Irene! Ce creier de găină ai! Cum ajung la spital dacă eu nu știu nici drumul de la casa mea la liceu?!

     Și-a dat o palmă mintală și și-a scos telefonul, având o mică speranță că va găsi un număr de taxi în agenda ei, cu toate că știa foarte bine că nu avea niciun număr de taxi.

     A apăsat pe numele mamei ei, ducându-și unghiile înspre buze și începând să le roadă ușor. Era prima dată când mințea, înafară de faptul că a zâmbit forțat toată viața.

     –– Irene?

     –– Eomma.. Eu rămân la Taehyung în seara asta.. Voiam să-mi petrec seara alături de el și-

     –– Ce idee minunată! Cu siguranță nu a fost ideea ta, dar nici nu trebuia să mă anunți în legătură cu asta. Oricum peste ceva timp, vă veți muta împreună.

     –– De-abia aștept.. murmură fata privind în gol. Voiam ca May să ne prepare niște mâncare, că știi tu.. Ea face mâncarea bună și Taehyung mi-a spus că i-ar plăcea să o guste cândva.

     –– Oh dar de ce nu veniți să luăm cina toți în seara asta?

     –– Umm.. Taehyung vrea seara asta doar pentru noi doi.. spune Irene inconștient, neștiind că pentru mama ei a sunat greșit.

     –– Bine. Să nu cumva să o dai în bară. spune femeia zâmbind, apoi îi închide telefonul în nas chiar înainte ca fata să-i spună că vine ea acasă peste ceva timp.

     A oftat și a vrut să caute numere de taxi pe Google, însă a ochit imediat un taxi gol, făcându-i semn să oprească.

     A urcat rapid în el și i-a spus să o conducă la spitalul din centru, taximetristul făcând în tocmai.

     Peste ceva timp au ajuns, Irene privind înspre una dintre cele mai imense instituții din Seoul, rămânând puțin blocată.

     –– Domnișoară, îmi semănați cu cineva.

     Se aude vocea taximetristului, făcând-o pe Irene să iasă din gândurile ei și să își scoată telefonul din husă, acolo unde știa că păstrează niște bani pentru situații în care nu credea că o să se afle vreodată.

     –– Da.. Sunt fiica familiei Min.. șoptește ea întinzându-i banii șoferului.

     –– Oh, domnișoară Min! exclamă acesta fiind uimit că tocmai fiica uneia dintre cele mai bogate familii de aici, a experimentat plimbarea cu un taxi, în loc de obișnuita mașină de lux cu șofer privat. Nu pot să vă iau banii. A fost o onoare să vă aduc până aici. Nu credeam că vă veți înjosi atât de mult încât să apelați la un taxi.

     –– Vezi cum vorbești sau taxi-ul ăsta va fi ultimul vehicol pe care o să-l mai conduci! Te rog să-ți măsori cuvintele. Eu sunt egală cu toți oamenii din acest oraș.

     Spune fata enervată de ultima frază rostită de șofer. I-a aruncat o sumă frumușică de bani, poate prea mult față de cât trebuia să plătească, și a coborât în viteză din vehicol.

     –– Poate dacă aștepți aici până mă întorc, îți voi uita cuvintele.

     –– Nici nu mă clintesc de aici, domnișoară.

     Nu era obișnuită să dea ordine sau să vorbească pe un ton ridicat cu oamenii, însă era foarte îngrijorată și speriată pentru ca nu cumva să fie prinsă, și pe lângă asta cuvintele lui au adus-o în vârful furiei.

     Irene l-a privit pentru ultima dată înainte de a intra în spitalul imens, văzând cum în dreapta se afla recepția.

     A ajuns la recepție, fata ce era acolo ridicându-se imediat de pe scaun la vederea fetei.

     –– Bine ați venit, domnișoară Min-

     –– Nu și tu! Te rog taci. Jeon Jeongguk, este internat aici?

     Fata cu părul blond și-a pus ochelarii la ochi, răsfoind prin caietul ce îl avea pe birou.

     –– Da.

     –– Spune-mi etajul și salonul, rapid!

     –– Etajul 5, salonul 40.

     Irene a luat-o la fugă înspre lift, intrând și apăsând pe buton, așteptând ca liftul să pornească.

     Imediat ce ușile s-au deschis, a trecut printre mulțimea de oameni ce așteptau liftul, căutând cu privirea salonul 40.

     A doua ușă pe dreapta indica numărul precizat, uitându-se în jur după o asistentă sau un doctor.

     Cum nu era nimeni pe hol, a vrut să ciocăne, însă ușa a fost deschisă chiar când pumnul fetei să facă contact cu suprafața lucioasă a ușii.

     –– Jeongguk, ce face? o întreabă repede pe asistentă, privind prin crăpătură înăuntru.

     –– Acum câteva minute s-a trezit, domnișoară.

     –– Pot să-l văd?

     –– Da. Intrați.

     Irene a trecut pe lângă ea și a intrat în încăpere, văzându-l pe Jeongguk pe patul de spital, o branulă fiind lipită de mâna lui.

     Ochii imediat i s-au umezit când i-a întâlnit pe ai lui, văzându-i fața plină de vânătăi.

     –– Irene?

     Întreabă el vrând să se ridice însă durerea nu i-a permis, vocea lui răgușită auzindu-se în tot salonul.

     –– Nu te ridica..

     Spune fata fugind înspre patul lui, așezându-se cu grijă lângă băiatul ce o privea cu atâta dragoste, însă o urmă de seriozitate era pe chipul lui.

     –– Ești bine? întreabă ea, lacrimi curgând pe obrajii ei.

     –– Sunt bine. Nu plânge.

     Mâna lui a urcat ușor și i-a atins obrazul, Irene imediat luându-i mâna rece în ale ei.

     –– Cum ai aflat că sunt aici?

     –– Am bănuit.. Am văzut în ce stare erai..

     –– Cine este idiotul de azi? Ce treabă are el cu tine?

     –– Jeongguk.. El este viitorul meu soț.. spune fata privind în jos, Jeongguk ridicându-și capul de pe pernă uimit.

     –– Poftim?

     –– Voiam să-ți spun, însă nu am avut ocazia..

     –– Mama ta te căsătorește forțat? Simți ceva pentru el?

     –– Eu.. Nu.. Nu pot să simt iubirea de la nimeni, indiferent de persoană.

     Jeongguk s-a folosit de ultimele forțe pentru a se ridica în șezut, sprijinindu-și spatele de spătarul patului. I-a făcut semn fetei să se apropie, ea luându-l ușor în brațe.

     –– Presupun că el te iubește, pentru ce a făcut azi.

     –– Nu știu.. Nu mi-a spus nimic..

     Jeongguk i-a prins ușor chipul în palme, fețele lor fiind la mică distanță una de alta.

     –– De ce m-ai sărutat azi?