⚊𝐥𝐢𝐩𝐬 𝐝𝐨𝐧'𝐭 𝐥𝐢𝐞 || 𝒌𝒊𝒎 𝒕𝒂𝒆𝒉𝒚𝒖𝒏𝒈 ✓

XV

     –– Coboară. spune Taehyung oprind mașina la câțiva metri de porțile vilei.

     Ea l-a privit, Taehyung făcând același lucru după câteva momente.

     –– Nu pot să te las așa..

     –– Am spus, coboară, Irene.

     Ea a dezaprobat ușor din cap, Taehyung coborând din mașină și trântind dur ușa în urma lui, după care a deschis-o pe cea din dreptul fetei.

     I-a făcut semn să coboare, Irene ieșind ușor.

     Taehyung a privit-o și a vrut să se urce în mașină, însă Irene s-a pus în fața lui, oprindu-l.

     –– Nu pot să te las așa.. Din cauza mea ești așa.. Te rog lasă-mă să vin cu tine..

     Simțea că a greșit atât de rău, însă nu putea să dea timpul înapoi.. Nu putea să-l lase așa pe Taehyung.

     –– Ce să cauți cu mine? Du-te la Jeongguk. Și el se află în aceeași situație ca mine.

     –– Te rog, Tae.. Putem vorbi după ce mergem la spital?

     –– Ce să căutăm la spital? Nu am nevoie de așa ceva. Știi, rana din sufletul meu doare mai tare decât cea de pe corpul meu. Mult mai tare.

     Irene s-a apropiat de el și l-a luat ușor în brațe, Taehyung gemând de durere.

     –– Nu te las să pleci fără mine.

     –– Doar, du-te.

     –– Nu face asta.. Te rog hai la spital.

     –– Urcă în mașină. spune el trăgându-se din îmbrățișare și mergând pe locul șoferului fără să o privească pe fată.

     Irene s-a urcat rapid în mașină, Taehyung pornind înspre casa lui, Irene privind atentă dacă cineva a fost în curte cât timp ei au vorbit, oftând liniștită.

     Taehyung vedea cât de speriată era roșcata. Mâinile îi tremurau încontinuu, iar ochii ei erau roșii. A lăsat-o să vină cu el pentru că mama ei avea să o ia la întrebări, cu răspunsuri pe care nu putea să i le dea.

     Restul drumului a fost tăcut, cei doi ajungând la vila lui Taehyung, intrând apoi în aceasta.

     Irene l-a privit cum își scoate telefonul și intră în agendă, apelând pe cineva.

     –– Alo, Namjoon? Am nevoie de tine urgent. geme Taehyung de durere, prietenul lui doctor dându-și seama că băiatul a pățit ceva.

     –– Sunt pe drum.

     A închis telefonul și s-a uitat scurt la fată, văzându-i mâinile ce încă tremurau.

     A plecat de lângă ea cu pași mici, sprijinindu-se de pereți sau obiecte mai mari pentru a ajunge la canapea.

     Irene s-a așezat lângă el, mușcându-și obrazul în timp ce privea cum sângele păta canapeaua albă ca varul și parchetul din cameră.

     –– D-De ce nu mergem la spital? Pe cine ai sunat?

     Taehyung nu a băgat-o în seamă, în scurt timp soneria făcându-se auzită.

     Băiatul a vrut să se ridice, însă Irene a făcut-o înaintea lui, nevrând ca el să se mai obosească.

     A deschis ușor ușa, văzând un băiat înalt cu păr brunet ce avea în mâna dreaptă o servietă, iar corpul lui era acoperit de un halat alb așa cum doctorii poartă.

     –– Tu cine ești? întreabă Namjoon privind-o. Nu contează. spune el și trece pe lângă fată, văzându-l pe Taehyung pe canapea.

     –– Ce naiba ai făcut?!

     Aproape țipă brunetul văzându-și prietenul în halul în care era, Irene închizând ușa și ajungând lângă cei doi.

     –– Namjoon, mă doare ca dracu', taci și fă ceva!

     Brunetul a oftat îngrijorat, deschizând servieta și scoțând mai multe ustensile ce se foloseau la spital, precum bandaje și seringi.

     Irene s-a așezat pe un fotoliu din cameră, privind îndurerată cum brunetul îi ștergea sângele de pe față și îi curăța rănile celui ce gemea încontinuu de durere.

     Inima a început să-i bată puternic când și-a adus aminte de momentul în care buzele lui Jeongguk au fost puse peste ale ei, neștiind ce l-a apucat deodată..

     Însă este și vina ei că nu a apucat să-i spună de Taehyung. Dacă îi spunea mai înainte, nimic nu s-ar fi întâmplat.

     După aproape o oră Namjoon a făcut tot ce i-a stat în putință să facă, apoi și-a îndreptat privirea ușor înspre roșcată.

     –– Ea este viitoarea ta so-

     –– Da. răspunde Taehyung repede, ținându-și mâinile pe abdomen, unde avea înfășurat un bandaj mare.

     Namjoon a aprobat, începând să strângă ce era de aruncat, și să împacheteze restul.

     –– Ai grijă ce faci de acum, Taehyung. Vorbim altădată despre ce s-a întâmplat, când vom fi singuri. Nu depune efort prea mare, și schimbă-ți de două ori pe zi bandajele. Am făcut o listă cu medicamente, însă ți le voi aduce eu diseară sau mâine.

     –– Bine hyung. Îți mulțumesc.

     Namjoon a zâmbit și i-a mângâiat ușor umărul, privind-o pentru ultima dată pe Irene, ce privea pierdută în gol.

     –– Eu plec atunci. Am lăsat mulți pacienți să aștepte. Nu te ridica, închid eu ușa.

     Taehyung a aprobat și i-a făcut ușor cu mâna celui mai mare, Namjoon plecând grăbit.

     Irene s-a ridicat numaidecât când l-a văzut pe Taehyung cum voia să se ridice, acesta rămânând pe canapea când a văzut-o pe fată în fața lui.

     –– Te-ai mai calmat. Poți să pleci?

     –– Î-Înțeleg ce prostie am făcut, dar te rog lasă-mă să rămân cu tine în noaptea asta..

     Până și ea a rămas surprinsă de cuvintele ei, Taehyung privind-o cu sprâncenele ușor arcuite.

     –– De ce te-a sărutat? Nu știe că tu apariții cuiva? întreabă Taehyung curios, ridicându-se în fața ei.

     Irene și-a lăsat privirea în jos, o lacrimă curgând pe obrazul ei.

     –– Nu știa că sunt obiectul tău..