⚊𝐥𝐢𝐩𝐬 𝐝𝐨𝐧'𝐭 𝐥𝐢𝐞 || 𝒌𝒊𝒎 𝒕𝒂𝒆𝒉𝒚𝒖𝒏𝒈 ✓

XVI

     –– Nu știa că sunt obiectul tău..

     Își face ea curaj să spună, fiind obișnuită cu gândul că e o marionetă.

     –– Poftim? întreabă băiatul nedumerit. Obiectul meu?

     Roșcata nu a răspuns, dându-se un pas mai în spate și privind înspre picioarele băiatului, ce s-au apropiat mai mult de ea.

     A simțit cum bărbia i-a fost ușor ridicată, făcând contact vizual cu acei ochi negri de care simte o atracție nemărginită.

     –– Dacă ești 'obiectul meu' atunci de ce nu faci ce spun eu? Dacă ești 'obiectul meu', atunci trebuie să faci ce spun eu.

     Din ochiul ei a mai curs o lacrimă, lacrimă pe care băiatul a avut grijă să o șteargă.

     Știa destul de bine că acum o putea juca pe degete cum vrea el, și putea să facă ce vrea cu ea.. Erau amândoi singuri într-o casă.. Casa lui. Și membrele începeau să-i tremure numai când se gândea că băiatul ar putea să-i spună mamei ei ce s-a întâmplat azi.. Deci trebuie să fie cățelușa lui oricând el dorește, pentru că nu are de ales.. Așa se simte de 15 ani încontinuu.

     –– Eu fac orice zici tu, însă mi-ai promis că nu vom face nimic forțat..

     –– Nu țin minte să fi promis ceva.

     Astea fiind zise, Taehyung a mai făcut un pas înspre ea, mâna lui coborând lent pe gâtul ei.

     Și-a apropiat buzele de ale ei, ea închizându-și strâns ochii, câteva lacrimi prelingându-se pe obrajii ei reci.

     Buzele lui umede au ajuns pe gâtul ei, ea tresărind ușor, un fior străbătându-i întregul corp.

     A început să îi sărute lent pielea subțire a gâtului, cealaltă mână a lui ajungând pe talia ei și trăgându-i corpul mai aproape de al lui.

     –– Asta e răzbunare? șoptește ea rămânând nemișcată, lacrimi curgând din ochii ei de cristal.

     –– Ești a mea. Ești proprietatea mea. Doar a mea. Și stai liniștită. Nu am de gând să fac nimic în starea în care mă aflu. Dar îl voi distruge pe prietenul tău pentru ce a făcut azi.

     S-a îndepărtat de ea, dar nu înainte de a-i șterge lacrimile.

     –– Apropo. vorbește el, iar ea îl privește. Te vei muta de la acel liceu, pentru binele acelui cretin.

     –– D-Dar..

     –– Sper că m-am făcut înțeles.

     A trecut pe lângă ea vrând să intre în bucătărie, însă vocea ei plânsă l-a făcut să se oprească în tocul ușii.

     –– Te rog Taehyung.. Îmi ajunge mama, care îmi controlează toate mișcările.. Nu îmi face asta..

     Șatenul s-a întors ușor înspre ea, admirând-o din cap până în picioare.

     A înaintat ușor înspre ea și când s-a așteptat mai puțin i-a cuprins trupul firav în brațe, invitând-o la o îmbrățișare.

     –– Îmi pare rău.

     I-a mângâiat spatele și s-a îndepărtat de ea, privindu-i chipul roșu.

     A intrat în bucătărie, lăsând-o pe Irene pe hol, gândul ei imediat fugind la Jeongguk.

     Cum starea lui era la fel ca a lui Taehyung, sau poate mai gravă, iar Taehyung a avut nevoie de îngrijiri medicale, se gândește că Jeongguk poate fi la spital. Iar cel mai apropiat spital este cel central.

     Voia să îl vadă. Voia să vadă dacă e bine. Voia să afle ce s-a întâmplat azi între ei..

     Însă știa că Taehyung nu o va lăsa să plece, mai ales la Jeongguk. Așa că avea să inventeze o minciună credibilă.

     Un gând i-a trecut prin minte, mușcându-și buzele pe rând. A tras aer în piept și a intrat un bucătărie, văzând cum Taehyung pregătea ramen.

     –– Taehyung.. Vreau să rămân cu tine în seara asta.

     Taehyung s-a oprit din ce făcea și a privit-o uimit, chipul lui devenind serios.

     –– De ce?

     –– Vreau să te știu bine. Din cauza mea ai ajuns așa..

     –– Ai vorbit cu mama ta?

     –– Urma să o sun, însă nu cred că are ceva de obiectat..

     –– Mâine te duci la liceu?

     –– D-Da.. O să mă duc acasă să-mi iau haine și cărțile pentru mâine..

     –– De ce nu poate să ți le aducă cineva?

     Ochii ei s-au mărit ușor, gândindu-se repede la ce ar putea să răspundă, în timp ce privirea lui nesigură îi urmărea fiecare mișcare.

     –– V-Vreau să văd ce face Tarra.. Vreau să mă asigur că e bine.

     –– Bine. murmură Taehyung cu jumătate de gură. Atunci te duc eu și ne întoarcem cu mașina.

     –– N-Nu vreau să te obosești. Nu poți să conduci în starea asta. Trebuie să te odihnești oricum. Îi spun eu mamei să ne dea și mâncare. Tu trebuie doar să stai în pat. Lasă astea.

     Spune Irene dând la o parte cutiile de ramen, Taehyung privind-o.

     A zâmbit ușor văzând cum ei îi păsa de starea lui, și avea dreptate. Trebuia să se odihnească, nu să stea în picioare. Însă nici nu voia să o lase să plece singură. Toți nenorociții bântuie străzile din Seoul, chiar și ziua.

     –– Bine iubito. Să ai grijă.

     –– Hai să te duc în dormitor.

     Și-a plasat cu reținere o mână pe abdomenul lui, iar pe cealaltă pe spatele lui, mergând cu pași lenți înspre dormitor.

     Taehyung s-a întins ușor pe pat, Irene privindu-l în fiecare secundă ca nu cumva să devină suspicios.

     –– Voi aduce eu mâncare. Într-o oră sunt aici. Vreau să stai în pat, să nu mai depui efort până mă întorc. Bine?

     –– Bine mami. spune Taehyung zâmbind, Irene zâmbind și ea înduioșată.

     A părăsit camera, ieșind grăbită din casă.

     –– Oh Irene! Ce creier de găină ai! Cum ajung la spital dacă eu nu știu nici drumul de la casa mea la liceu?!