Percy Jackson și Jurământul Încălcat

Capitolul 24 În care stilul se întoarce împotriva noastră

Deoarece ştiam deja că aveam la dispoziţie o eternitate (poate chiar două) pentru a face ceea ce ne tăia capul cât timp Annabeth se documenta despre basiliscul care se presupune că ne-a atacat tabăra, m-am gândit să-mi întreb prietenii (şi când zic prieteni mă refer la Nico - aveam încă dubii dacă să am încredere în Kaila şi Lia, după faza cu ,,agentul dublu") ce idei de activităţi au. Nimic. Nimeni nu scotea un sunet (nu că aş fi avut aşteptări prea mari de la Nico). În cele din urmă, Kaila a deschis subiectul zicând:

- Imediat ce am ajuns aici, am simţit nişte interferenţe magice, ca şi cum cineva sau ceva a ştiut că vom veni aici şi ne-a urmărit. Se pare că nu suntem în siguranţă.

- Dar e imposibil. Chiar tu ai venit cu ideea de a calatori prin Lumea Umbrelor, spuse Nico, parcă simţindu-se atacat de spusele fetei. Chiar şi aşa, trebuie să fii tu însuţi o umbră pentru a fi capabil să detectezi o astfel de activitate.

- Nu cred că pentru voi se pune problema, am adăugat eu pus pe gânduri.

- Cred că...cred că ne-a urmarit cineva încă din staţia de metrou din New York, spuse Lia cu ochii acum căprui, semn că se concentra să-şi amintească ceva important. Imediat ce ne-am ocupat locurile, am observat cum o femeie ne studia pe tine Percy, Annabeth şi cu mine. Era îmbrăcată într-o rochie neagră şi lungă, iar faţa o avea foarte albă, de parcă ar fi fost moartă...

- Hei, sunt aici şi vă pot auzi, a protestat Nico.

- Scuze. În fine. Am vrut să vă avertizez, dar mi-am zis că nu poate fi ceva grav. Adică, poate venea femeia de la o înmormântare sau ceva.

- Şi se întorcea acasă cu metroul?, întrebă Kaila.

- Nu toată lumea are maşină, ripostă Lia serioasă, nedetectând sarcasmul din vocea Kailei.

Temerile mi s-au adeverit. Kaila avea dreptate. Cineva ne urmărise de la început. Şi s-ar părea că nu are de gând să ne lase să ne încheiem misiunea. Aşa că am hotărât:

- Trebuie să ne despărţim. Ne derutăm urmăritorul şi în felul ăsta poate îl facem să creadă că nu suntem împreună.

- Bine zis ,,poate", spuse Kaila.
Pe chipul ei se putea întrezări teama, deşi nu voia să o arate, ca de obicei (nu ştiu de ce, dar fetele încearcă să pară întotdeauna că au situaţia sub control).

- Deci am stabilit. Kaila, tu vei merge cu mine. Lia şi Nico, voi o ve-ţi lua spre partea opusă.

- Să nu crezi vreo secundă că voi merge singură cu tine printr-un ditamai oraşul. Numai zeii ar putea şti ce e în capul tău. Dacă m-ai răpi sau m-ai ataca? Întreaga operaţiune s-ar duce de râpă. Acum am mai multă încredere în Nico şi aş prefer să merg cu el.

- Stai, ce?, spuse Nico parcă trezit dintr-un somn adânc.

Din nou, fata asta mă uimeşte cu totul. De unde îi mai vin şi ideile astea? Dar în fine, nu era momentul să fac pe deşteptul şi să mă iau la harţă cu ea, aşa că i-am făcut pe plac şi am inversat locurile.

- Lia, se pare că te-ai ales cu mine, am zis eu încercând să mai desting atmosfera.

Pe fruntea Liei au apărut cute în urma concentrării şi pentru prima dată de când o cunosc pe Lia am realizat câtă greutate se afla pe umerii fetei dar şi pe ai Kailei. Soarta acestei misiuni depindea de ele, iar dacă ceva nu mergea bine aveau să se învinuească pentru asta pentru tot restul vieţii (dacă prin minune ar supravieţui luptei ,,finale"). Aşa că nu am mai lungit discuţia şi împreună cu Lia am luat-o spre central oraşului, în timp ce Kaila şi Nico se îndepărtau şi ei treptat de noi.
Să-nceapă aventura!

***

***
Spre marea mea surprindere, strazile metropolei nu erau prea aglomerate, luând în considerare imensitatea oraşului, lucru care îmi dădea din nou de bănuit. Nu vezi aşa ceva în plină săptămână, mai ales în mijlocul lui iunie. Şi Lia părea să fi observat acelaşi lucru, iar după o tăcere destul de îndelungată spuse:

- Percy, ştiu că ai mai multă experienţă în toată treaba asta cu monştrii şi zeii, dar nu cred că a fost o idee chiar aşa de bună să ne despărţim. Dacă într-adevăr ne urmăreşte cineva... Ei bine, ar avea mai multe şanse să ne doboare acum, cât timp suntem separaţi. Eu zic că ar trebui să-i contactăm pe ceilalţi, până nu...
Oops, I did it again (ador piesa asta, nu mă judecaţi). De ceva timp reuşeam să-mi controlez puterile destul de bine şi credeam că nu voi mai întâmpina probleme pe tema asta. Dar se pare că zeii au de gând sa-mi pună şi de data asta beţe în roate, ca şi cum aş fi fost în vacanţă, fără nimic mai bun de făcut, fără ca vreun monstru să fie atras de mirosul meu şi fără să fiu atacat de vreunul.
Ca la un semnal, toate hidrantele de pe strade pe care ne aflam au sărit în aer, lăsând în urma lor gheizere în toată regula care urcau chiar până la trei etaje.
În ciuda zgomotului care s-a produs, locul era în continuare pustiu. Acesta a fost momentul în care am realizat că noi... chiar ne aflam în mare pericol. Şi pentru ca temerile mele să se adeverească, din magazinul care se afla vizavi de noi se auzi o voce subţire de femeie, o voce capabilă să te îngheţe doar prin rostirea unui singur cuvânt, drept urmare, ştiam că nu putea fi decât un monstru. Nici magazinul de unde se auzea femeia nu era unul oarecare, şi anume unul care vindea genţi şi pantofi din piele de şarpe. În vitrine erau expuse tot felul de creaţii de modă, care mai de care mai extravagante, pe care probabil că nu oricine şi le-ar fi putut permite. Într-un final, femeia ieşi din magazin, şi cu o privire aruncată în urma sa peste umăr, către vânzător, spuse:
- Mi-a făcut plăcere să fac afaceri încă o dată cu voi, mon cheri! Pe data viitoare, au revoir!

După ce a terminat de spus acestea nici nu a mai aşteptat vreun răspuns din partea vânzătorului şi s-a întors cu totul spre noi.
Bineînţeles că ne-a observat. Bineînţeles că se îndrepta spre noi. Bineînţeles că avea de gând să ne OMOARE.

- Ea e. Femeia din metrou. Ea ne-a urmărit până aici...

- Nu mai spune, Sherlock, i-am răspuns sarcastic Liei.

- Bine atunci, Watson. Să te vedeam. Pun pariu că n-o s-o poţi învinge. Şi mai pun pariu pe cât vrei tu că... o să ne omoare pe amândoi.

Mersi frumos, Lia. Chiar nu aveam nevoie de confirmarea ta pentru ceea ce urma să se întâmple. Dar se pare că misterioasa doamnă în negru care se holba la noi de la începutul scurtei conversaţii pe care am purtat-o era de aceeaşi părere cu Lia (femeile chiar gândesc la fel). Drept urmare, aceasta îşi drese glasul şi spuse pe un ton calm, prea calm:

- Ascult-o pe Lia, Percy. Pentru prima dată în existenţa mea, sunt de acord cu cineva de teapa voastră. Însă, nu pot spune că, în cazul vostru, este ceva cu care să vă lăudaţi. Şi ştiţi de ce?

- Pentru că urmează să ne omori, da, ştim deja răspunsul, spuse Lia plictisită.

- BINGO, adăugă femeia, afişându-şi treptat o figură satisfăcută pe chipul de un alb ca varul.

Odată cu apariţia cutelor şi a ridurilor provocate de un zambet larg şi înspăimântător, faţa sa începu să se alungească şi să facă loc unor colţi ascuţiţi ca de şarpe de pe care se prelingeau în jos picături de venin de un verde bolnăvicios. De sub poalele rochiei neagre se ivise o coadă lungă de trei metri care continua să crească, avănd în vârf un ac ascuţit ce şuiera prin aer. Pe măsură ce imaginea devenea din ce în ce mai înfricoşătoare, Lia şi-a scos la iveală arcul lui Tezeu şi tolba cu săgeţi, iar eu am eliberat-o pe Anaklusmos de înfăţişarea sa de pix. Imediat ce femeia s-a metamorfizat, ajungând la forma ei iniţială, mi-am dat seama că aveam de a face cu nimeni alta decât Echidna.

- Dacă nu vă zbateţi vă promit că veţi avea parte de o moarte uşoară, sâsâi Echidna cu limba ei despicată la vârfuri.

- Nu sunt genul care să facă promisiuni, spuse Lia îndreptând vârful săgeţii spre capul Echidnei.

- Da, nici eu, adaug, făcând acelaşi gest cu arma mea.