Percy Jackson și Jurământul Încălcat

Capitolul 20 În care aflu ce s-a întâmplat

Până am ajuns în tabără era deja prea târziu. Se pare că atacatorii, oricare ar fi ei, au avut planul bine pus la punct, și nu glumesc când spun asta. În locul în care fusese odata Tabăra Semizeilor, acum se întindea un câmp pârjolit încă arzând, coloanele și pereții golași amintindu-mi de cabanele îngrijite care de-a lungul anilor fuseseră casă a zecilor de semizei. Singurul loc în care se simțea cu adevărat în siguranță, acum nu era nimic mai mult decât o ruină.
Însă, nu pot spune cât de mult m-am bucurat să văd că în ciuda pierderilor suferite, vedeam semizeii alegând în toate părțile, fiecare încercând să dea câte o mână de ajutor cum putea el mai bine. Cei din cabana Ares scoteau de sub dărâmături pe cei răniți, în timp ce copiii lui Apollo îi preluau la infirmerie. Mult spus "infirmerie" barăcii care odinioară adăpostea armele din tabără.
-Mă duc să văd ce pot face..., spuse Kaila în timp ce se îndrepta spre Will, care bandaja probabil un semizeu din cabana Hefaistos... Era Leo. Brațul lui stâng sângera abundent, în ciuda tuturor eforturilor lui Will. Kaila deja intrase în discuție, în timp ce Katie Gardner din cabana Demetrei venea cu pași repezi spre noi. După expresia de pe fața ei îmi dădusem seama cât era de furioasă pe mine. Am dat să spun ceva dar m-a întrerupt:
-Cum ai putut să fugi și să ne lași de izbeliște în fața inamicului? Cum ai putut? Toată lumea conta pe tine, toată lumea se aștepta ca Percy Jackson să salveze situația, și când colo tu erai dus naibii! Te-am căutat cu toții, nici urmă de tine. Știi, puteai măcar să ne scrii un bilet. "Pe curând fraierilor! Baftă la ucis telechini și ciclopi și mai știu eu ce!". Ne-ai dezamăgit, Parcy Jackson! L-ai dezamăgit pe Chiron...
-Chiron...unde e Chiron? El o să înțeleagă... El o să mă asculte...
-Oh nu. Fii sigur că nimeni și nici măcar Chiron nu te va asculta. Acum toata lumea e convinsă că știai de atac. Știai că ei vin și ai fugit ca un laș...
-Dar nu e așa! Trebuie să mă crezi! Trebuie să mă credeți! Katie...
-Nimeni nu mai are încredere în tine, Percy Jackson... Și cu asta a plecat. Ceilalți din cabana ei se luptau cu niște viță de vie care o luase razna. La început le-au folosit pentru a ridica resturile din cabane, dar între timp scăpaseră de sub control și se încolăceau în jurul a tot ce le ieșea în cale. În mrejele ei se aflau în clipa de față 3 satiri, printre care și Grover care în zadar încerca să-și folosească naiul. Eram sigur că e pe mâini bune, așa că am plecat în căutarea lui Chiron.
Haideți! Orice ați spune, nu putea fi atât de rău! Adică sunt sigur că el va înțelege... nu-i așa?
-Percy, nu cred că e o idee bună să te duci să discuți cu el acum, după tot ce s-a întâmplat aici. Dă-i ceva timp, poate atunci va fi în stare să te asculte...
-Cred că Annabeth are dreptate, interveni și Lia. În momente ca astea, să apuci taurul de coarne nu e o alegere întocmai potrivită. Tipul a trecut prin multe de unul singur, și i-ai mai și lăsat de izbe...
-NU I-AM ABANDONAT,OK?, izbucni Percy într-un final. Nu am abandonat pe nimeni. De ce crede toată lumea asta?
-Pentru că exact asta s-a întâmplat, Jackson. Ne-ai abandonat. Și chiar când toata lumea te credea erou... Percy Jackson, eroul care a salvat lumea din ghearele lui Kronos...
La auzul acestor cuvinte, Percy s-a întors, în spatele lui fiind nimeni alta decât Clarisse, fiica lui Ares. Fata asta avea plăcerea nebună de al face de râs pe Percy în față tuturor, însă acum, date fiind circumstanțele, se pare că a ieșit exact așa cum și-a dorit de la bun început.
-Clarisse... Nu am nevoie de asta acum, ok? Putem continua mai târziu, dacă nu te superi? Trebuie să vorbesc cu Chiron...
-Chiron nu e aici.
-Poftim? Atunci unde e?
-A plecat în recunoaștere împreună cu Thalia Grace și Vânătoresele. Se pare că atacatorii au acces la un pasaj din apropriere sau ceva de  genul...
-Cred că ar fi o idee bună să mergem și noi, adaugă Lia nerăbdătoare.
-Dar adineauri ai zis că Annabeth are dreptate și că...
-BINEÎNȚELES CĂ AM DREPTATE, CREIER DE ALGE! LA CE TE AȘTEPTAI?

Cred că am nevoie de o pizza.

    ***
După ce Wise Girl mi-a făcut morala (Credeți-mă , sunt sătul de asta ) despre faptul că vreau mâncare prea des, am decis totuși să mergem în căutarea lui Chiron și a Vânătoreselor, pe care apropo, de abia așteptam să (nu) le văd. Până la urmă, am ajuns să cutreierăm prin pădure, la indicațiile driadelor, care de asemenea bănuiesc că mă urăsc și s-au decis să-mi arate bucuroase calea spre Tartar ( am fost deja acolo - poveste lungă).
Dar ceva nu era în ordine. Cunoșteam drumul asta. Da, acum puteam vedea totul în minte. Era drumul care ducea spre intrarea in Labirint, unde în urmă cu 2 ani am reușit să distrugem calea de acces, dar se pare că nu a ținut pentru mult timp. Acum puteam vedea clar printre trunchiurile copacilor siluete ce se agitau când în stânga, când în dreapta. Odată intrați în luminiș, stăteam față în față cu Vânătoresele (un fel de Amazoane în varianta grecească), conduse de nimeni alta decât Thalia Grace, fiica lui Zeus, și sora a grozavului meu prieten, Jason. Stând cu spatele, Chiron, directorul și antrenorul taberei, studia cufundat în propriile-i gânduri ceea ce părea a fi o deschizătură în fundătură creată special pentru a împiedica orice inamic să se infiltreze în tabără.
-Pe unde ai umblat, Jackson? Tot la agățat peștele-n carlig?spuse Thalia cu saracasm.
-Foarte amuzant, adaugă Percy. În ciuda a ceea ce spusese Thalia, eram bucuros să o revăd după atâta timp. Cu toate că nu aveam prea multe în comun, simțeam că ea e una din puținele persoane care știe cum e să fii odrasla unuia dintre Cei Trei. Nu că vreau să mă plâng sau ceva, dar chiar crezi că e ușor să fii adorat și apreciat de toata lumea? Serios acum. Oricum, Jason e mereu lângă mine atunci cand am nevoie, astfel că a decis că e spre binele tuturor să-mi ia puțin din faima și respectul celorlalți față de mine. Nu că mi-ar păsa, oricum.
-Bună, Thalia, zise într-un final și Annabeth. Cred că ea era cea mai bucuroasă să o vadă pe Vânătoreasă. Amândouă trecuseră printr-o gramada de lucruri împreună... Ele și Luke Castellan, fiul lui Hermes, care s-a dat pe mâna lui Kronos, titanul timpului, în speranța că alături de el va putea avea un destin măreț   și glorie eternă.
-Mă bucur să te văd, Annabeth, răspunse Thalia cu o îmbrățișare.
Când își dădură drumul din strânsoare, își aținti ochii de un albastru electric asupra Liei, care aștepta nerăbdătoare să-i vină rândul.
-Iar tu ești...
-Mă cheamă Lia, răspunse fata.
La auzul numelui, Thalia dădu afirmativ din cap. Știa foarte bine cine era fata, pentru că ea fusese motivul pentru care veniseră în tabără. Primise ordin de la însăși Artemis, cea care avea putere asupra Vânătoreselor.  Scopul era recrutarea și antrenarea Liei penru a deveni cea mai buna dintre toate.
-Dacă tu ești Lia într-adevăr, zeița noastră... respectiv mama ta, măreața Artemis, mi-a cerut să-ți aduc la cunoștință că este nevoie de tine printre noi. Cu stăruință, ești rugată să ni te alături, pentru a deveni ceea ce îți este sortit să fii încă de când te-ai născut. Și mai...
În clipa următoare, Thalia se opri. Pe obrajii Liei se puteau întrezări lacrimi prelingându-se în jos. Ochii i se facuseră de un albastru ca marea, și cu voce suspinândă spuse:
-Tot ce doream să aud erau vești despre mama...tot ce aveam nevoie erau câteva cuvinte din partea ei... Dar acum văd că nici măcar nu a putut veni în persoană ca să vorbească cu mine. Ștergându-și lacrimile adăugă:
-Poți să-i transmiți din partea mea că nu-mi voi părăsi prietenii, chiar acum, când au cea mai mare nevoie de fiecare om, fiecare semizeu în stare să lupte.
-Dar trebuie să înțelegi că...
-Răspunsul final e nu.
-Dar...
În acel moment, Chiron se întoarse cu fața spre noi, și spre marea mea surprindere puteam observa cât de îmbătrânit părea, chiar cu câteva zeci de ani în plus. Își drese glasul gros și calm, iar în cele din urmă rosti:
-Thalia, dă-i ceva timp. Nu o poți convinge cu una cu doua. E la fel de încăpățânată ca mama ei.
Urmă o pauză, după care continuă:
-Avem lucruri de discutat.