Percy Jackson și Jurământul Încălcat

Capitolul 16 În care creierul meu de alge ia o întorsătură neașteptată

Am ieșit cu Annabeth din cameră , lăsând în urmă fetele și restul persoanelor prezente. În timp ce ne îndreptam spre cabane i-am zis lui Wise Girl:
-Asta chiar a fost surprinzător...
-Ce să fie ? a întrebat ea gânditoare. Puneam pariu la ce medita (din păcate nu la mine) . În urma discuției despre Vânătorese , Chiron și Annabeth nu mai erau în apele lor. După masa de seară se duceau amândoi la Casa cea Mare unde stăteau și vorbeau până la miezul nopții (știu asta pentru că se prea poate să ... îi fi urmărit o dată sau 2 de ori... bine , poate de mai multe dăți).
-Știi tu , Kaila a rezistat incredibil de mult... În locul ei cred că aș fi murit de mult.
-... Creier de Alge...Ea e fiica lui Apollo , normal că poate face asta !
-Dar... Apollo nu e unul dintre Cei Trei... Și Kaila nu poate fi mai puternică decât mine!
Ok , iar o chestie ciudată. Nu vreau să par egoist , dar nu știu ce m-a apucat. Sincer vorbind , în ultima vreme mă simțeam puțin ignorat. Mă obișnuisem să fiu considerat de zei și rezidenți eroul care a salvat Olimpul și lumea de la distrugere... Aveam vaga presimțire că altcineva o să-mi ia locul...
-Oh , Creier de Alge. Ce prostuț ești ! Ai înțeles totul pe dos , normal că a rezistat mai mult decât ai fi făcut-o tu. E fiica lui Apollo care știi și tu... E zeul VINDECĂRII.
-Știu , dar... De când au apărut Kaila și Lia în tabără nimic nu mai decurge conform planului...
-Woah , ia stai așa . Ce spui tu acolo ? Ce plan și ce e cu tonul ăsta ?
-Totul e pe dos , iar ele sunt în centrul atenției. Fiicele Afroditei nu se mai îngrijesc de pegași , ci le vorbesc pe la spate pe fete...
-Știu și eu...?
-Fii lui Hefaistos nu mai fac armele ca înainte , ceva îi distrage ! Până și Clarisse își neglijează îndatoririle...
-Poate ți se pare.
-Rezidenții nu se mai antrenează așa de mult și e astfel de când au venit ele .
-Uo , uo , uo , stai puțin , Percy ! Ce tot vrei să spui ? Adică nu cred că NOI avem vreo problemă... Tu ești cel care nu se mai ține de treabă... Într-una aduci vorba doar de fete și zici că noi le băgăm în seamă ???
-Nu-i adevărat ! Și asta a sunat de parcă ar fi zis-o un copil de 5 ani.
-Ba da... Și nu sunt singurul rezident din tabără care crede asta. Poți să întrebi și tu pe cine vrei.
Eu nu mi-am dat seama , dar se pare că întreaga tabără se adunase iar în jurul nostru (Pe bune acum ?! ) și urmărise firul conversației.
M-am uitat la ei să văd ce au de zis , dar nimeni nu s-a clintit din loc. Doar câțiva se foiau stânjeniți fără să știe ce să spună. Clar ! 1-0 pentru Annabeth. Probabil nu era cel mai bun moment să continui așa că am plecat nervos spre lac. Aveam nevoie de niște sfaturi de la tata.
-Tată ? pentru câteva secunde nu se mai auzea nimic. Eram doar eu , apa și greierii.
-Da , Percy.
Vocea lui m-a făcut să tresar.
-Ce e cu fetele astea ? De unde așa brusc ? De ce toți le tratează ca pe niște importante ? Au mai venit rezidenți , dar astea sunt chiar ciudate ! spun cu un accent revoltător.
-Percy , mă uimești ! Nu uita că și tu ai fost într-o situație similară când...
-Ba nu ! Când am venit eu nu era așa! Toți...
-Percy , să nu mă mai întrerupi vreodată !
-Dar...
-Fără niciun "dar"! Ai grijă ! Fetele astea sunt mult mai puternice decât crezi !
-Iar ! Mereu mi se spune că sunt mai puternice decât cred , dar de ce ?!
-Părinții lor au o legătură așa cum o au și ele , iar împreună te pot doborî și pe tine.
Și cu asta , vocea asta tatei nu s-a mai auzit. Am rămas din nou singur , întrebându-mă dacă ar mai avea rost să rămân în tabără. Aș putea să mă mut la mama , nu cred că ar avea o problemă cu asta. Mă înțeleg destul de bine cu Paul , ceea ce sigur o încântă. Am continuat să mă gândesc la asta în timp ce mă duceam în cabană. Nu am avut chef nici de mâncare , așa că în loc să mă duc la masă am rămas să îmi fac bagajul , pentru că deja mă hotărâsem să plec definitiv. Nu mă mai simțeam dorit de ceilalți și Annabeth mă ignora destul , așa că nu cred că vor observa diferența. Dar totuși au făcut-o. Niciunul nu s-a atins de mâncare , înafară de cei din cabana Ares , care înfulecau de parcă nu ar mai fi văzut friptură cu piure în viața lor (ei nu aveau nicio problemă cu lipsa mea). Tot ei au fost și singurii care au oferit ofrande zeilor , pentru că ceilalți se duseră la culcare devreme , ceea ce i-a indignat pe olimpieni.

În acest timp , în Olimp , zeii se adunaseră să discute o problemă pe care o ignoraseră timp de 17 ani...
-Nu meriți să fii numită "zeiță" , mincinoaso! se văicărea Ares de pe tronul lui de foc , la fel cum îi erau și orbitele.
Și spre deosebire de alte dăți , acum nu mai purta costumul de motociclist ci togă tradițională grecească , la fel ca ceilalți zei. Fiecare arunca câte o acuzație asupra lui Artemis care se afla în mijlocul sălii , lângă focul Hestiei . Avea capul plecat și , deși nu i se vedeau ochii , în aer se simțea tensiunea pe care o împrăștiau lacrimile ei , rare dar sincere.
Toți păreau că sunt de acord ca zeița să fie pedepsită pentru jurământul pe care îl încălcase. Toți în afară de Apollo și Zeus care încă nu știa ce să decidă. Amândurora , starea lui Artemis parcă le făcea rău. Mai ales fratelui său. Îl știam pe Apollo un tip de gașcă , mereu zâmbitor și gata să ajute pe cineva la ananghie. Dar acum arăta ca un om fără chef de viață (Adică l-aș fi înțeles . Să fii nemuritor începe să te plictisească din când în când). Încerca să se apropie de sora sa cât de mult putea , pentru că deși nu voia , ci era silit de privirile celorlalți zei , Zeus îi interzicea să o îmbărbăteze.

Am așteptat ca toți rezidenții să adoarmă pentru a putea ieși din cabană. Până am ajuns pe muchia dealului a trebuit să mă feresc de câteva harpii care încă mișunau printre copaci. Și înainte de a trece de bariera magică a pinului am aruncat o privire înapoi. Era așa liniște , în comparație cu ceea ce se întâmpla în timpul zilei. Multă gălăgie ! Tocmai am schițat un zâmbet în timp ce în minte îmi veneau toate lucrurile frumoase de care am avut parte în tabără. Când am venit victorios din prima misiune , când am învins în bătălia din Labirint , când am sărutat-o pe Annabeth sub apă... Toate astea îmi veneau acum în minte , când trebuia să plec. Dar deși inima îmi spunea să rămân alături de prietenii mei , creierul meu de alge a gândit că e mai bine să-i părăsesc. Așa că am luat-o la vale , spre oraș.