Aiden (Needitată)

Epilog

— Cum poți să te uiți în ochii cuiva la care ții și să îl minți? Privesc în gol, tot ce mă înconjoară îmi lasă impresia unui tablou prost pictat.

— Câteodată e greu ca oamenii să recunoască adevarul. Asta simți tu, te simți trădat în acest moment? Doamna psiholog încearcă să îmi capteze atenția cu răspunsuri cât mai detaliate, dar tot ce spune trece pe lângă mine. Îți amintești? M-ai întrebat printre primele ședințe aceeași întrebare.

— Îmi amintesc! Iar dumneavoastră mi-ați dat același răspuns.

— Te simți rănit? Faptul că fata pe care o iubești nu este lângă tine, te faci să fi așa?

— Ar trebui? Încep să o privesc pe dânsa, întrebările ei mi-au stârnit puțin interesul. Credeți că ar trebui să fiu plin de durere?

— Nu spun că ar trebui să fii rănit, doar vreau să știu cum te simți! În acest moment îi pot vedea disperarea din ochi, crede că aș putea face nesăbuit în numele iubirii.

— Sunt foarte bine, ca de obicei. Am fost eu vreodată rănit?

— Aiden! Nu trebuie să te ascunzi, uneori este bine să spui ce te apasă. Iar eu sunt aici pentru a te asculta.

— Dar nu mă ascund, mereu răspund la întrebări cu sinceritate. Îmi reiau activitatea și încep să privesc din nou în gol. Au trecut aproximativ douăzeci și patru de ore de la incidentul nefericit dintre mine și Emery, iar eu nu simt nimic, absolut nimic. Sufletul îmi este gol, iar inima praf și spulbere.

— Ce simți în acest moment? Sunt trezit din șirul gândurilor în momentul când doamna psiholog se întinde după un pahar de apă și își scapă pixul.

— Nimic, absolut nimic! Sunt foarte gol pe dinăuntru!

— Asta înseamnă să fii îndurerat! Fiecare persoană se confruntă cu așa ceva la un moment dat. Este un sentiment urât, dar cu timpul o să dispară.

— Eu sincer nu îmi doresc să dispară! Îmi place să nu simt nimic, totul este ca un tablou reușit doar în alb și negru, uneori și cu nuanțe de gri. Zâmbesc încet în momentul când observ expresia doamnei psiholog. Nu știe ce vreau să spun, poate pentru că nimic nu are sens. Cred că cel mai bine este să schimb subiectul. V-ați interesat despre ce v-am rugat în mesaj?

— Până la urmă nu îți schimbi părerea? De ce ești încăpățânat? De ce nu asculți ce are de spus Emery? Nu vreau să pară că îți cer asta pentru că este nepoata mea, dar sunt sigură că a avut motivele ei.

— A fost strict alegerea ei, ar fi putut să mă întrebe pe mine ce dorește să afle. Dar poate doar am fost un experiment! Mă ridic de pe fotoliu și îi ofer un zâmbet larg femeii din fața mea. O să vin mâine la ședința de dimineață, poate o să găsiți o modalitate de a mă ajuta pentru ultima oară.

— O seară bună, Aiden! Nu îi răspund, dar îi ofer zâmbetul meu drept răspuns.

     Odată ce ies din clădire sunt tentat să mă uit după motor, dar îmi amintesc că Martin m-a convins să merg pe jos. Cobor cele trei scări din fața clădirii și încep să îl caut pe Martin cu privirea. Acesta este pe partea opusă a străzii și îmi face din mână. Plasele de lângă el îmi arată că a făcut câteva cumpăraturi. Inspir lacom aerul rece al serii și încep să mă îndrept spre următoarea destinație. În buzunarul de la geacă simt scrisoarea pe care am scris-o aseară. Știu fiecare cuvânt pe de rost, totul îmi este întipărit în mine.

,, Nu știu dacă o să primești această scrisoare sau nu, dar eu tot o să scriu tot ce ar fi trebuit să îți spun față în față, dar nu am reușit să îți mărturisesc. Nici nu știu cum ar trebui să încep... Poate că nu știi dar pentru mine ai fost un întreg univers. Am zâmbit când ai fost lângă mine, dar și atunci când te jucai prin mintea mea. Te iubesc enorm... te iubesc? O întrebare pe care mi-o pun și acum, iar răspunsul este afirmativ. Chiar și cu inima bucăți, te iubesc. Am început să te iubesc încă din prima clipă de când te-am văzut. Ai fost ca o raza de soare într-o zi ploioasă în acea zi. Ai apărut fix când aveam cea mai mare nevoie de cineva în viața mea. Dar la fel de repede cum ai venit, la fel ai și plecat. Nici nu știu dacă totul a fost real între noi sau dacă măcar ai ținut la mine. Dar asta nu contează, iubesc eu cât pentru amândoi.

     Știu că poate este și vina mea, de am ajuns în acest punct. Așa că o să îmi cer scuze și o să încerc să mă explic în câteva cuvinte. Dar mai întâi aș vrea să te întreb câte ceva. Mi-ai văzut de la început durerea sau nici nu ai știut cât de pierdut sunt? Mi-ai văzut durerea sub acel zâmbet pe care îl afișez mereu? Te-ai întrebat vreodată cum este să fi eu? Acum probabil că știi, acele înscrieri probabil ți-au oferit tot ce ai vrut să știi, dar totuși... Ai încercat să mă înțelegi sau am fost doar un mic experiment? Ți-am fost o persoană de care ești îndrăgostită sau doar o dilemă?

     Au fost momente când mă scufundam încet, dar tu ai fost colacul de salvare. Am fost prins în întuneric, iar tu m-ai scos în lumină. Am zâmbit plângând și mi-am acceptat durerea așteptând ca cineva să mă salveze... și ai apărut tu. Fata care vorbește mult și cu ochii de smarald.

     Ar trebui să regret că te iubesc? Nu, nu o să regret niciodată că te iubesc. Până la urmă tu ești prima mea dragoste și prima fată care m-a făcut să văd lumea dintr-o altă perspectivă. După mult timp am simțit câteva momente pline de fericire alături de tine, în care am fost capabil să uit de toate rănile trecutului. Iar pentru asta o să îți mulțumesc veșnic.

     Sper ca în viața ta să găsești pe cineva care să te iubească așa mult cât te-am iubit eu și, care să te facă cea mai fericită din lume. Poate o să ne revedem cândva, undeva, într-o zi cu soare.

     Să nu uiți ... Trăiește-ți viața asemenea unui fluture liber, zâmbește ca și cum ar fi ultima ta zi, fii fericită ca și cum ești cea mai importantă persoană din lume și nu da prea repede peste cap paharul plin de iubire.

Un necunoscut."

     Privesc casa din fața mea, iar prin fereastră o pot vedea pe vorbăreață. Zâmbesc în sinea mea, am ocazia să o privesc pe Emery pentru ultima dată. O admir pentru câteva secunde, iar apoi așez scrisoarea în cutia poștală. Înainte de a pleca îmi întorc din nou privirea spre fereastră, dar ea nu mai este. A dispărut din raza mea vizuală, fix cum s-a spulberat dragostea noastră. Martin de apropie de mine și îmi zâmbește compătimitor.

— O să ne mai întoarcem peste ani în acest loc? Te vei întoarce la ea? rostește  privind melancolic împrejurimile.

— Cine știe? Orice este posibil! Poate că peste ani, drumurile ni se vor intersecta din nou și finalul nu va mai fi la fel de dramatic și dureros. Sau poate universul nu ne v-a aduce niciodată împreună.

— Vei putea să o uiți? Ochii lui Martin mă țintuiesc curioși, de parcă i-aș oferi lecții de viață, iar asta îmi provoacă un zâmbet involuntar.

— Poate cândva, undeva... voi uita tot ce ține de trecut!