Aiden (Needitată)

The feeling

     Oftez ușor în timp ce o trag pe Emery într-o îmbrățișare strânsă, cumva îmi doresc ca acest moment să dureze pe veci. Chiar dacă știu că eu și Emery nu putem avea un viitor comun, m-am hotărât să o las să mă vadă pe mine cel adevarat. Descoperindu-mă, Emery va trebui să facă cea mai mare alegere din viata ei. Ori fuge de adevăratul eu, ori rămâne și încearcă să îmi aline toate cicatricile ascunse de văzul lumii. Dacă mi-aș asculta mintea, acest moment nu ar mai exista.

     Încă sunt de părere că influența mea asupra ei nu o să îi facă bine, sunt sigur că într-un fel o voi răni. Niciodată nu am să înțeleg de ce noi oamenii rănim persoana pe care o iubim, persoana care este mereu acolo pentru noi. Alegem persoana pe care inima o tot caută, îi mărturisim sentimentele cele mai ascunse, devenim un întreg, iar apoi pur și simplu găsim prin absurd un moment ca să o rănim.

     De ce? De ce facem asta? De ce rănim persoanele pe care noi le prețuim cel mai mult? Cu ce ne încălzește pe noi dacă facem asta?Atâtea întrebări la care eu nu îmi găsesc niciun răspuns concret, doar bănuieli. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mă afund și mai tare. Până la urmă ce este iubirea? Există iubire sau doar ne închipuim acest sentiment? Iar dacă există iubire, cum este ea? Dacă iubirea există, atunci ea este bună și niciodată răzbunătoare.

— Ochii tăi sunt mai blânzi ca niciodată! Clipesc de câteva ori și în acest moment realizez că pur și simplu mă holbez la ea. Pentru a mia oară m-am lăsat prins printre sutele de gânduri, gânduri nemaiștiute de nimeni. Ochii ei mari și angelici mă analizează fără nicio rușine, iar zâmbetul ei larg îmi este destinat doar mie. Zâmbesc și eu ușor și îi las un mic sărut pe frunte.

— Nu sunt așa mereu?

— Ochii tăi fac ca iadul să pară rai în acest moment. Totul pare ireal de frumos. Niciodată nu am să îngeleg de ce mă simt mereu atrasă spre tine, orice aș face simt nevoie să fiu lângă tine.

— Așa cum ai zis, pare. Dar sunt șanse mari să nu fie așa cum te aștepți tu. Nu vreau să fi dezamagită!

— Și ce dacă nu este așa cum mă aștept eu? Tu ești răul necesar de care eu devin dependentă. Vezi tu, iubirea își are propriile sale căi, iar inima mea știe ce să aleagă. Mă las complet în mâinile ei!

— Nu vreau să regreți mai tarziu!

— Tu vrei să mă protejezi pe mine, dar te-ai gândit că poate o să existe situația în care tu o să fi cel rănit?

— Nu, niciodată nu m-am gândit!

— De ce?

— Uneori trebuie să mai sângerez numai ca să știu că sunt în viață și că am un suflet!

     Ochii verzi și strălucitori i se măresc instant, clipește de câteva ori confuză, iar apoi se ridică de pe bancă care până acum a fost martoră la sentimentele noastre. Cu degetele fine își așează firele rebele de păr, își umezește ușor buzele, iar apoi afișează acel zâmbet larg de nepătruns. Acest moment este unul din acelea în care eu îmi doresc să îi pot citi gândurile. Uneori îmi doresc să am puterea să pot să îi pătrund în minte și să pot să îi alin toate neplăcerile.

— Rănile tale sunt chiar așa adânci?

— Ce întrebare este aceasta? Chiar dacă uneori mai simt nevoia să îmi exteriorizez durerea, astăzi nu este unul din acele momente. Încă nu simt că este momentul în care Emery să afle tot ce se află în sufletul meu,