Aiden (Needitată)

O cină neinspirată

     Privesc ușor întunericul care mă înconjoară și pentru a suta oară, îmi dau seama cât de singur mă simt printre sutele de persoane din jurul meu. Trag cu putere aer rece și închid ochii încet, cu fiecare gură lacomă de aer îmi imaginez că totul este un film urât în care eu sunt personajul principal.

     Un personaj principal care joacă un rol destul de prost pentru un film cu o distribuție destul de importantă. Seth, Izy, Emery și Martin sunt personajele care întregesc tot acest film pe care eu îl trăiesc zi de zi. Chiar dacă îmi este greu să recunosc, fără aceste persoane viața mea ar fi mult mai plictisitoare și lipsită de suflu. Dar totuși, încă încerc să neg faptul că sunt capabil să mă atașez atât de mult de persoane. Singurătatea cu care sunt învațat de atâta timp  își pune amprenta din plin asupra mea, iar această singurătate mă face să nu am încredere în absolut nicio persoană.

— Ești bine? întreabă Martin de undeva din spatele meu. Încă nu are curajul necesar de a se apropia de mine, până și el își dă seama că în acest moment nu se prea poate discuta cu mine.

— Cel mai bine!

     În momentul când o persoană te întreabă ..Cum te simți? sau  ,,Ești bine?" ele nu vor un răspuns complex ce reflectă durerea, tristețea sau neputința care te frământă pe dinăuntru. Răspunsul pe care îl doresc cu multă ardoare este unul simplu, unul care nu reflectă nimic, deoarece persoanelor din jurul nostru nu le pasă de probleme noastre sau cât de nesemnificativi ne simțim în momentul respectiv.

     Iar dacă nu le pasă, de ce totuși pun aceste întrebări? Deoarece aceste întrebări sunt unele dintre cele mai întâlnite, politicoase și mângăietoare întrebări întâlnite vreodată.Mai există persoane cărora să le pese? Probabil că da, dar într-un număr foarte nimic. Dacă analizez cu atenție, pot afirma că aceste persoane sunt din ce în ce mai puține, și nu se opresc din a le păsa din proprie voință. Ușor, ușor aceste persoane sunt distruse de nepăsarea celor din jurul lor sau din cauza faptului că lasă persoanele nepotrivite să le invadeze sufletul, iar apoi nu mai rămâne nimic.

— Să știi că nu mă poți minți!

— Așa crezi? Oricine m-ar vedea acum, sigur ar crede că sunt un pacient de la spitalul de nebuni. Atunci, Martin dacă ți-aș spune cine sunt eu cu adevărat, cum ai reacționa?

— Dar știu cine ești deja.

— Martin tu vezi doar o imagine ștearsă a persoanei mele, eu sunt mult mai mult decât las să se vadă.

— Să înțeleg că tu ai jucat un teatru ieftin în tot acest timp?

— Absolut greșit! Ceea ce ai văzut până acum este o mică părticică din mine. Este aceea parte pe care eu o las la vedere.

— Și cum ești tu cu adevărat? rostește  adoptând o atitudine foarte serioasă. Se poziționează în fața mea și îmi face semn să continui.

— Dacă ți-aș spune, mai mult ca sigur te-aș speria. Iar tu o să pleci și o să răman din nou singur. Vezi tu, mi-am dat seama că până și o persoană ca mine are nevoie de anumite persoane în jurul ei.

— Sunt mai curios ca niciodată. Orice ar fi, nu o să te las singur.

— Martin, eu sunt un mons...
Mă opresc înainte de a zice tot cuvântul și îmi fixez privirea asupra lui. Eu sunt una dintre acele persoane care nu ar trebui să aibă prietenii, deoarece tind să rănesc tot ce iubesc.

— Asta nu este adevarat!

— Ești sigur? Martin, tu nu știi nimic despre mine. Eu nu sunt o persoană bună, mi-am petrecut doi ani din viață într-o școală de corecție. Și ce este mai rău, este faptul că nu regret mai nimic din trecutul meu.