Aiden (Needitată)

Înainte de a pleca

     Dragostea este una dintre cele mai simple modalități prin care poți vedea lumea în alb și negru, sau doar prin care te poți bucura de cele mai deosebite culori. Dacă dragostea ne oferă o varietate de culori, noi suntem responsabili de culorile alese și de modul cum le așternem pe pânză goală. Dintr-o pânză fără suflet, putem crea o lume colorată predominată de euforie.
Totul depinde de noi și de cum folosim toate culorile care ni se oferă. Până și cel mai distins tablou poate fi distrus la cea mai mică atingere. Dragostea uneori este atât de fragilă încât îți lasă impresia că nu este un sentiment, ci dimpotrivă arată mai mult ca un nor care poate dispărea într-o clipă.

     Iubirea până la urmă nu este mai mult decât o sabie cu două tăișuri. Dăruiești toată iubirea ta și primești iubire la rândul tău, ori ești singur pe acest drum frumos, dar totuși dureros. Nu pot spune precis unde mă aflu eu în acest moment, dar spune cu certitudine că în inima mea este multă iubire, poate chiar prea multă. Cu cât o privesc pe Emery cu atât realizez că sunt foarte pierdut în fața ei, dragostea mea pentru ea mă face să îmi doresc să fim în acest fel pentru totdeauna. Împreună ținându-ne de mână, zâmbetul ei să îmi lumineze calea, iar fericirea ei să îmi fie remediu pentru orice rană.

— Crezi că am putea să facem asta în fiecare seară pentru tot restul vieții? rostește privind stelele strălucitoare de pe cerul întunecat. Își întoarce privirea spre mine și începe să îmi zâmbească.

— Da, ar fi foarte frumos să facem asta!

— Mă gândesc că o să îmbătrînim și nu o să putem să mergem ca acum, cum o să vedem stelele? Strâmbă din nas în timp ce analizează în amănunt fiecare stea. Mă strânge mai tare de mână când este pe punctul de a se împiedica, iar eu încep să zâmbesc. Îmi place să o văd când este captată de lucruri simple asemenea unui copil.

— Pictăm cerul și stelele pe tavan, așa o să le vezi de fiecare dată când dorești.

— Asta este o idee foarte bună, cum de nu m-am gândit la asta? Își mijește încet ochii și se gândește pentru câteva secunde. Presupun că nu sunt așa creativă ca tine. Ne oprim în fața casei ei și zâmbește larg. Nu mă așteptam ca timpul să treacă așa repede, îmi doresc să fim împreună la nesfârșit. Privește timidă în jos, iar eu încep să zâmbesc.

— Cine știe, poate chiar vom fi împreună la nesfârșit! Îi prind bărbia cu o mișcare fină și îi ofer un sărut dulce. Buzele ei se simt ca două petale rozalii care îmi îndulcesc inima. Odată ce sărutul i-a sfărșit privesc spre casa ei. Ar trebui să plec, nu vreau să mă întâlnesc cu Maison.

— Pe mâine atunci. Noapte bună! Și nu uita, ai grijă de tine!

— Noapte bună vorbăreațo! Înainte de a pleca îi ofer un zâmbet larg. Privesc cerul înstelat în timp ce mă îndrept spre librărie pentru a-mi recupera motorul.

     Drumul spre librărie nu este prea lung, dar pentru că sunt singur trăiesc cu impresia că am mers minute bune până aici. Recuperez motorul și pornesc în viteză spre casă. Străzile orașului sunt foarte aglomerate, iar toate localurile sunt pline semn că weekend-ul face multe victime. În mai puțin de zece minute ajung în fața blocului. Privesc de jos balconul meu, iar o lumină se zărește ușor. Asta înseamnă că Martin este acasă. Urc scările repede, iar când intru pe ușă rămân blocat. Tot holul meu este plin de tot felul de cutii. Le ocolesc cu atenție în drumul meu spre bucătarie, unde îl găsesc pe bucătarul Martin.