Aiden (Needitată)

I'm fine

      Soarele puternic mă face să îmi las privirea spre pământ, sau doar este doar o scuză pe care am găsit-o? Oftez ușor, nici nu știu de când timp mă aflu pe această bancă. Am impresia că au trecut ani de când sunt aici, dar în realitate au trecut doar douzeci de minute. Îmi ating rana de buză, iar mici furnicături apar în zona respectivă. Îmi privesc mâna, iar lichidul roșu strălucește frumos sub mângăierea soarelui. Surâd pentru câteva secunde, faptul că Emery m-a dat la o parte din nou mă face să zâmbesc. Acum nu știu dacă sunt eu prea nebun de pot zâmbi în această situație, sau dacă este doar o reacție care să îmi ascundă faptul că îmi pasă.

    De la un timp nici nu știu ce tot ce se întâmplă cu mine, încep să mă înstrăinez de Aiden pe care eu îl știu. Am început să mă gândesc și la alte persoane, dar mai ales am început să mă gândesc cum să fac totul cât mai bine astfel încât să nu rănesc persoanele apropiate mie. Înainte nici măcar nu puteam să las o singură persoană în jurul meu, dar mai ales să mă gândesc la bunăstarea lor. Am început să fiu slab...foarte slab. Las totul să mă afecteze prea repede, iar faptul că începe să îmi pese de alte persoane se întoarce la mine ca un bumerang al durerii. Așa începe totul, mai întâi un gram de afecțiune, iar după ce începi să faci cunostință cu puțină încredere sau fericire și la sfârșit întâlnești în mare parte dezamagire. Toată viața am încercat să fug de așa ceva, am reușit o perioadă destul de lungă de timp, dar acum peretele din jurul meu întâmpină câteva probleme.

— Aici ești, știi cât te-am căutat? rostește Martin, se așează lângă mine obosit, ca și cum ar fi alergat la maraton. Ești bine?

— Eu sunt foarte bine, dar tu ești? Surâd ușor la acest Martin obosit, niciodată nu am crezut că alergatul poate crea o variata a unui Martin caraghios.

— Eu trebuie...să îmi revin! Doamne cât am alergat, sper să nu mai fac asta niciodată. Îl privesc amuzat pentru câteva secunde bune, iar apoi îmi întorc privirea în momentul când Martin adoptă o atitudine serioasă. Aiden ești rănit, hai să mergem să luam ceva să nu rămână semn. Te doare?

— Ți-am spus deja, eu sunt bine! Cred că tu ai nevoie de ajutor, nu arăți prea bine.

— De ce încerci mereu să pari că ești bine și că nu îți pasă când defapt îți pasă? Și să nu uităm, de ce mereu zici că ești un monstru? Martin adoptă o atitudine foarte serioasă, iar apoi începe să bată cu piciorul în pământ.

— Devii pe zi ce trece mai bun la pus întrebări, cumva te gândești cu o zi înainte la ele?

— Nici nu știu de ce mai încerc...

— Vezi tu, mereu sunt bine! Indiferent dacă viața mea este bună sau rea, asta mă caracterizează. Îmi pasă? Este posibil să îmi pese, dar nu vreau să arăt asta. În momentul când arăți faptul că îți pasă, oamenii tind să îți taie aripile. Viața este până la urmă un de supraviețuire și nimic mai mult.

— Mi-ai zis că mă gândesc la întrebări cu mult înainte de a le ți le zice, așa faci și tu cu răspunsurile tale mult prea profunde?

— Cine știe? Poate că da, poate că nu.

— Ai omis o întrebare! Martin își aranjează părul din două mișcări stângace, iar apoi mă privește cu multă atenție.

— Oh, te referi la faptul că mă consider un monstru. Păi nu sunt? Ai văzut acum câteva minute cum este cu adevărat monstrul, ce dovezi mai dorești?

— Ai reacționat așa deoarece ai fost provocat și să nu mai zic că ai fost și lovit, iar toate astea s-au întâmplat din vina mea...Martin își lasă privirea spre pământ, privirea lui este atât de plină de vinovație încât mă face să zâmbesc.