Aiden (Needitată)

Compasiune

    Îmi întorc privirea spre femeia de lângă mine și o privesc cu multă compasiune. Nu știu de ce îmi doresc să o ajut ascultând-o, cred că dacă fac acest lucru o să mă simt eu mai bine. Au fost momente când și eu am avut nevoie să mă explic și când simțeam că cerul se prăbușește peste mine, dar din păcate nimeni nu a fost acolo pentru mine. Odată ce mama a murit, eu am rămas singur, iar faptul că am ajuns la o școală de corecție nu m-a ajutat absolut deloc. Am fost izolat de civilizația pe care deja o uram și am fost aruncat într-o văgăună în care nu mi-am găsit locul. Uneori au fost momente când îmi doream să ies cu orice preț de acolo, iar uneori îmi doream ca odată ce închid ochii să nu mă mai trezesc. Dar sincer nu regret nimic, cu acea ocazie am devenit puternic, dar mai ales am devenit ceea ce sunt astăzi. Mă ridic în picioare și o privesc de sus, Vivian zâmbește fals și își lasă privirea în pământ.

— Urmează-mă! O să ascult ce ai de spus, dar nu cred că vrei să afle toate persoanele care sunt aici povestea ta. Vivian nu spune nimic, doar se ridică de pe scări și mă urmează. Peste stradă este un parc de copii, iar la ora aceasta a dimineții nu este nimeni. O privesc pe Vivian și pot să îmi dau seama cât de multă tristețe ascunde sub acei ochi negri ca tăciunele. Nu pot spune că îmi pare rău pentru ceea ce simte, mai ales că ea este unul dintre motivele pentru care eu am devenit un monstru. Te ascult! Îi fac semn să se așeze pe bancă și îi ofer toată atenția mea.

— Vreau să îmi cer din nou iertare pentru ceea ce ai trăit din cauza mea, știu că nu merit să fiu iertată, dar sper că într-o zi să mă poți ierta. Înghite în sec în timp ce își freacă ochii ușor, zâmbește fals și îmi evită privirea. Niciodată nu mi-am dorit să rănesc pe cineva.

— Dar totuși ai făcut-o, se pare că nu ți-ai dorit destul de mult.

— Chiar mi-am dorit foarte mult, dar circumstanțele nu m-au lăsat. Vezi tu, tata avea cancer în ultima fază, iar eu aveam nevoie de bani pentru tratamentul lui. Chiar dacă știam că nu mai are mult de trăit, am încercat să îi prelungesc viața. Mama nu câștiga destul ca supraveghetoare, iar eu nu am știu ce să fac. Nimeni nu a vrut să mă angajeze pentru că nu aveam vârsta necesară, așa că în momentul când Scott mi-a spus ideea lui și mai ales banii care se câștigă, am acceptat chiar dacă știam că asta poate răni copii aceia.

     Căile ușoare nu sunt niciodată cele mai bune alegeri, iar banii fac ca alegerea să fie și mai ușoară. De cele mai multe ori oameni sunt așa orbiți din cauza banilor încât uită și de cel mai mic strop de demnitate. Oamenii sunt așa de naivi încât mereu cred că alegerile lor sunt cele mai bune de fiecare dată, când defapt nu sunt. Nu cred că termenul de naiv se potrivește, mai ales când ei știu care sunt consecințele acțiunilor lor. Oamenii sunt foarte egoiști, niciodată nu se gândesc dacă acțiunile lor ar putea avea efecte dezastruoase pentru persoanele din jurul lor. De ce? De ce oamenii nu pot fi mai puțini egoiști? Deoarece așa le este în natură. Nu pot spune că toți oamenii sunt la fel, deoarece cred că încă mai există oameni care se gândesc și la cei din jurul lor.

— Și faptul că ai rănit acei copii, te-a ajutat cu ceva? Ai strâns toți banii de care aveai nevoie? Te-ai simțit bine în momentul când ai avut banii în mână?

— Nu, nu m-am simțit deloc bine, dar ce puteam să fac? Zi-mi tu, nu ai fi făcut la fel dacă erai în locul meu?

— Înțeleg că disperarea poate scoate partea întunecată a unei persoane, dar eu nu aș fi făcut asta. Cum aș putea să fur fericirea altora, doar pentru a simți eu fericire?

— Tu nu înțelegi, nu mai eram om în acel moment. Am vrut să fac totul posibilul ca tatăl meu să îmi fie alături. Se pot observa lacrimi în ochi, îi pot înțelege toată această durere și pot spune că aceasta o sfâșie pe dinăuntru.

— Și în încercarea ta de ați salva tatăl măcar pentru puțin timp, ai luat viața unei fete care avea o viață lungă în față. Ți se pare corect?

     În această viață nimic nu este corect. Toată viața încercăm să alergăm după niște vise, iar în drumul nostru după ele suntem puși la anumite teste oferite de către viață. Aici depinde de fiecare persoană ce alege, calea ușoară sau calea mai grea. Oamenilor nu le stă în natură să aleagă calea mai grea, iar asta este una dintre cele mai mari probleme.
Odată ce ești aproape de visul tău, viața îți demonstrează cât de incorectă este și îți îndepărtează și mai mult visul. Totul este ca un circuit în care fiecare persoană învață din greșeli sau pur și simplu le repetă la nesfârșit.

— Crede-mă că nu am știut tot ce fac, eram prea orbită de a strânge bani pentru tatăl meu. Iar ce s-a întâmplat cu Malia...m-a distrus de tot. În fiecare seară o văd, aceste coșmaruri nu îmi dau pace nici acum după ani buni. Regret tot ce am făcut, dacă aș putea aș da timpul înapoi și aș încerca să repar tot ce am făcut. De asta am devenit și polițistă, vreau să îmi repar toate greșelile ajutând oamenii.

— Și cu ce te pot ajuta eu? Eu nu îți pot lua din vina pe care o porți!

— Am vrut doar să mă asculți și să înțelegi de ce am făcut acea greșeală imensă. Nu am putut să povestesc nimănui ceea ce simt până în acest moment. Îți poți imagina cum îmi este sufletul? Dacă nu, îți spun eu! El este rupt în mici bucăți, nici nu mă pot apropia de oameni. Trăiesc printre oameni, dar de ani buni nici nu pot socializa cu ei.

— Crezi că poți reveni la normal dacă îți așterni sentimentele?

— Da, am nevoie să mă simt ca o ființă umană. Iar faptul că nu pot vorbi cu cei din jur despre ceea ce mă macină m-a distrus complet. Trăiesc într-un cartier aproape abandonat deoarece mă gândesc că nu merit nimic mai bun, iar la muncă sunt asemenea unui robot. Îți poți imagina o astfel de viață?

— Da, am trecut prin tot ce spui tu. Dar crezi că totul se rezolvă dacă te pedepsești în acest hal? rostesc tăios și-mi aprind o țigară, îi ofer și ei una, dar mă refuză.

— Ce aș putea să fac atunci? Disperarea din ochii ei mă face să mă simt mic de tot. Nu știu cum se face, dar simt compasiune față de ea. Am avut și eu o perioadă când am încercat să mă pedepsesc singur, dar nu m-a ajutat cu nimic.

— Continuă să trăiești, urmează-ți visele și continuă să îți faci treaba cât mai bine astfel încât să ajuți alte persoane. Dar ar trebui să încerci să te accepți cu tot cu greșelile trecutului, deoarece fac parte din tine.

— Nu pot! Chiar nu pot...

— Înseamnă că nu încerci destul! Acceptă tot ce ai făcut mai întâi și după o să îți fie mai ușor să te ierți. Nu îți pot promite că dacă faci asta o să se vadă o schimbare în cel mai scurt timp, durează mult până când totul se așează la locul lui.

— O să încerc să mă accept! Oricum îți mulțumesc că mi-ai oferit șansa să mă pot explica, chiar apreciez foarte mult. Știu că nu merit să fiu iertată, sper doar că într-o zi o să poți face asta. Până atunci promit că o să fiu lângă tine și că o să te ajut cu ce pot. Vreau să mă revanșez fața de tine!

— Nu este nevoie, eu am uitat tot ce s-a întâmplat în trecut. Mint eu cu zâmbetul pe buze.

     Trecutul e trecut, iar eu nu vreau să îl aduc din nou în prezent. Încă mă chinui cu ardoare să trec peste tot ce mi-a marcat viața. Dar uneori mă gândesc că toate acele întâmplări dureroase m-au transformat în persoana de astăzi. Poate că ele doar au fost niște teste dureroase și complicate pe care viața mi l-a dat. Așa să fie? Sau destinul meu este plin doar de durere?

— Cum? Face ochii mari, mă privește surprinsă, dar totuși foarte atentă. Își mușcă ușor buza superioară și clipește ușor de câteva ori.

— Asta este o întrebare pe care trebuie să ți-o pui ție. Fiecare persoană are un alt mod de a evita durerea și de a uita trecutul. Doar urmează-ți instinctele!